La revedere

Acum un an de zile am decis intr-o doară sa plecam in sfârșit de acasă, sa facem un drum lung, nou in viața noastră și sa ne luam cu noi pisica, cate un bagaj cu haine si ceva de mâncare de la părinți. Pe atunci visam ca asta sa fie doar primul pas, doar la 5 ore de casa, dar primul pas in doi departe de tot ce știam. Pe atunci visam ca de aici sa plecam și mai departe, sa ajungem poate chiar peste ocean și sa luam cu noi aceleași lucruri. Am descoperit un loc mic, magic parca și pe noi doi. Am avut o curte draguta la care am muncit in fiecare zi, am pus iarba, am plantat flori, am udat, am dat cu var copacii când a venit primavara și am vopsit gardurile înainte de Paști. Am servit atunci masa de Pasti departe de familia pe care o știam, afara pe terasa. Am deschis seara la 12 noaptea geamul, am aprins candela și ne-am uitat in zare. Era pustiu pe strada și parca și in sufletul nostru. Deja dorul ne adusese mai aproape de casa. Poate ca nu vom mai pleca totuși prea departe in continuare, poate ne vom stabili undeva in vest și vom fi pote Fericiți acolo. A mai trecut ceva și a venit vara. Seara ieșeam in curte și stăteam in iarba și citeam pana nu mai era lumina decât de la luna și stele. Din vara asta avem cel mai frumos suvenir din Targu Mureș, pe Zara, care încă e o pisica micuta care a venit pentru a fi alături și de Mitzi. Peste o luna dădeam licența, aici la etaj, in camasa și pantaloni de casa. Am reușit, am terminat și aici din nou am ales sa venim și mai aproape de acasă. Am ales masterul la Iași. Distanța aia mare pe care am vrut sa o punem între noi și lumea pe care o știam de mici se făcea din ce in ce mai mică. Acum nu mai trebuia sa plecam cât mai departe, ci aveam nevoie sa venim din ce in ce mai des cât mai aproape. Totul a fost atât de frumos, apusurile, orașul de sus, oamenii, mâncarea, grătarele, cărțile pe care le-am citit, muzica, Sibiu, Alba Iulia, Sebeș, Transalpina, Transfagarasan, Brașov… Targu Mureș. Mâine ne întoarcem acasă. Ne-am dat seama de niște lucruri in anul asta și de aceea mâine ne urcam toate lucrurile pe care le strângem in cutii de o săptămâna, ne luam cele doua pisici, ne luam de mâna și venim. Avem planuri mari, la noi acasă. Am învățat și niște lucruri pe care speram sa le putem aplica și acasă, sa creem bariere sănătoase, sa păstram relatii non-toxice și sa luptam și mai mult pentru visele noastre. E ciudat cât de frumos este creat sufletul omului, sa simtă atât de multe emoții intr-o singura clipa, sa fie și dulce și amar, și Tristețe și bucurie. In final, ma bucur ca e primul loc din care plec fără sa fi ajuns sa îl urasc, plec fix la fix cum s-ar zice. Încă îl iubesc. O sa îmi fie dor sa urc la etaj și sa ma pun in pat, sa am geam la baie și sa îl deschid in fiecare dimineața, o sa îmi fie dor sa beau cafeaua întinsa pe șezlong sub magnolie. O sa îmi fie dor de mine cum am fost aici, singura cu mine, sa am timp sa respir, sa nu-mi datorez decât mie totul. Mâine venim acasă, cu doua pisici, doua biciclete, un șezlong și cliseic,cu un bagaj de vise.

Experți și novici

Am sa folosesc aceasta platforma pe care obisnuiesc deja de ceva timp sa scriu ceea ce cred și ceea ce simt legat de anumite subiecte pt ca ma racaie din ce in ce mai tare tot ceea ce se petrece in mediul academic, in special in ceea ce privește mediul universitar.
De când noi studenții am devenit niște hoți, niște necinstiți și niște oameni cu o totala lipsa de respect pentru propriul viitor in primul rând? De ce plecam cu prezumtia de vinovatie in mediul online in care ne-am trezit și noi obligați sa studiem? A pornit totul oare de la noi și ne facem responsabili de ceea ce se întâmpla in lume și nu m-a anunțat și pe mine cineva? Da, sunt frustrata, obosita și încep sa detest din ce in ce mai tare ceea ce obișnuiam sa iubesc. Da, înțeleg ca e greu și pentru profesori, însă de unde examenele au devenit curse de cai, de când timpul s-a înjumătățit așa gratuit pentru noi, de când portofoliile au devenit infinite și cu cerințe absurde, explicate insuficient, prost sau deloc in timpul semestrului. Da, nu m-am implicat cât as fi vrut semestrul asta, da, nu am învățat cât as fi vrut, da, nu am fost suficient de prezenta, însă din ce ne-au tot învățat in anii astia expertul trebuie sa fie cel care se mulează pe context și pe novice. In cazul asta eu n-am văzut nici înțelegere, nici flexibilitate din partea experților, doar din partea novicilor. Ce era o data o colaborare s-a transformat intr-o tiranie in care numai unul are drepturi și celălalt doar obligații. Ma intreb oare cât o sa mai dureze durerea asta in cot pentru învățământ? Ma intreb cât o sa mai treacă pana când o sa se pună preț pe formarea noastră? Nu vreau sa vin fizic la facultate, nu asta e o rezolvare, pentru ca și când eram fizic la facultate toate aceste lucruri de care vorbesc erau mascate si ascunse sub preș. In online nu mai exista nici preș, nici nimic. Cât o sa mai tăcem din gura și cât o sa mai ținem capul plecat? Când o sa începem sa vorbim cu toții despre ce ne doare, despre ce ne apasă? Despre nedreptățile la care suntem pasivi in scoli, in facultăți? Când o sa dispară confuzia, nesiguranța? Când o sa fim motivați prin tehnicile astea complexe care ne sunt predate, in loc sa fim acuzați ca suntem o generație pasiva și ca ne caracterizează lipsa de proactivitate? Degetul pe care îl tot arătați numai intr-o direcție, ar trebui sa îl îndreptați și spre voi insiva și sa va întrebați dacă va faceți treaba așa cum trebuie. Între timp… noi o sa va furam, o sa fim necinstiți, o sa fim nesimțiți, o sa luptam ca in război pentru ca asta vreti de la noi. O sa rupem cu dintii unii din alții și dacă va fi nevoie și din voi. O sa va înlăturăm și o sa va luam locul și nu ne va mai rămâne un strop de mila la final. Pentru ca nu, nu totul trebuie sa fie greu in viața asta, astea sunt concepții vechi și de demult. Suntem in era in care totul e in viteza și nimeni nu mai are timp sa își îngreuneze viața, toti vrem sa o Simplificăm și sa fim Fericiți. Nu totul trebuie sa fie obținut prin sudoare, sânge și lacrimi.

P.s. Da, îmi e frica sa postez asta. Da, îmi e frica de repercusiuni pt ca am spus ce gândesc. Dar, da, m-am saturat.

Astăzi

Oare sa ma fi schimbat anul asta fără sa îmi dau seama? Sa mi se fi modificat prioritățile, interesele sau chiar sensul existentei mele? Posibil. Nu pot sa știu cu exactitate. Nu cred ca e corect nici sa stau sa cântăresc aici public ce am făcut și ce n-am făcut anul asta, dar știu ca chiar și dacă nu am reușit sa iau ce a fost mai bun de la pandemie e ok. Am lenevit și eu mult mai mult decât ar fi fost permis, am plâns, am avut stări depresive, atacuri de panica nenumărate, am stat prea mult de vorba cu gândurile mele și deseori m-am gasit abătută, pierdută in gol sau stăruind prea mult asupra trecutului și alegerilor mele, pe care le numesc incorect greșite. Dar, totuși ma regăsesc in ultima zi citind, nepăsătoare la faptul ca îmi scurtez din timpul de machiaj, cotrobăit prin haine și făcut parul. Am stăruit asupra unei cărți pe care am avut Ambiția sa o termin anul asta. Ma trezesc ca va scriu vouă aici, despre faptul ca am fost Ambitioasa și asta ma face sa zâmbesc. Nu s-or fi schimbat multe lucruri anul asta, dar acum câteva luni nu reușeam sa ma uit la mine și sa spun nici măcar un lucru frumos despre mine. Astăzi apreciez fără prea mult efort ca am fost Ambitioasa. Am fost curajoasa sa scriu și sa fac public ceea ce am scris și sa recunosc ca sunt un om, ca am nevoie de validare și vreau sa fiu văzută. Nu vreau sa fiu invizibila, pentru ca am ceva de spus. Nu contează ce va fi mâine, ce a fost s-a dus și e bine încheiat, nu contează sa fii mai înțelept in anul care vine, sa îți propui sa faci lucruri mai mărețe decât ai făcut in anul care a fost. Rezoluțiile care rămân pe hârtie, ambițiile prostește rostite in taina sau tuturor, dorințele, visele sunt nimic in fata prezentului. Astăzi, ce cuvânt superb, astăzi e lumina promisa de la capătul tunelului, astăzi e dorința, visul cel mai arzător, astăzi AM NEVOIE și nu TREBUIE. In final, astăzi ascult cu inima sufletul și încetez sa ma mai gândesc prea mult, astăzi simt și asta înseamnă ca astăzi trăiesc, respir, văd, mănânc, gust, ating, simt. Așadar, cum poate fi mai important ce a fost, ce va fi, dacă astăzi in loc sa fac lucrurile fără teama și sa pierd timpul in van, ma trezesc gândindu-ma la ziua de mâine? Astăzi, invat timid sa îmi spun nu și sa aman sa ma condiționez sa fiu cea mai buna versiune a mea. Deja sunt acum, aici, eu și asta e suficient.

Remisie întreruptă și gânduri negative

Scris pe 15.aug.2020

Uneori am sentimentul ca nu-mi găsesc locul pe acest pământ. Ca ar trebui sa fiu mereu in alta parte și ca nu am ajuns încă acasă. Tânjesc atât de tare după ceva ce nu am cunoscut niciodată, ceva pe care îl știu prin toți porii și celule corpului meu, poate imprintat in codul meu genetic și in memoria lui. Simt o melancolie apăsătoare, chiar Tristețe, de fiecare data când plec dintr-o vacanța, pentru ca nu am gasit ceea ce căutam încă.

Sau poate e frica de a rămâne singur, de abandon și din acest motiv vreau să i-o iau înainte. Vreau să întrec posibilitatea de a fi lăsată in propria singurătate, așa ca ma mint ca asta caut, un loc doar pentru mine. Îmi e frica mereu ca voi pierde părinții, mi-i imaginez in tot felul de ipostaze și pe mine la fel, in care nimeni nu vrea sa fie niciodată. Mi se par presimțiri și vreau sa fiu in garda. Stau in garda, sunt pregătită, dar nu… stai! Nu sunt, nu sunt deloc, nu vreau sa văd, sa aud, sa trăiesc așa. Cum as putea sa le dau drumul vreodată, când ei mie niciodata?! Și oare, ce ar zice lumea dacă eu as fi ok și mi-as trai viața in continuare? Ca nu i-am iubit? Ca nu ii mai iubesc? Ca i-am uitat? Dar părinții mei sunt bine, și eu la fel.

Sau poate o fi presiunea asta pe care o simt, ca și cum toată lumea ar pune simultan mâna pe pieptul meu și mi-ar face masaj cardiac forțat sa respir in ritmul impus de ei. Trăiesc cu sentimentul halucinant ca toți vor și se așteaptă la ceva de la mine. Nu pot, nu sunt suficient, nu voi fi niciodată suficient, nu mai vreau sa trăiesc așa. Vreau sa renunț, orice e mai simplu decât sa traiesti așa. O frica constanta și uneori pulsatilă, ca privirile celor din jurul tău sunt mereu ațintite spre tine, ca te urmăresc dinadins și vor sa nu Reușești. Parca vor sa te vadă la pământ, numai ca sa aibă dreptate in privința ta. Ca nu poți, ca nu ești suficient și ca nu vei fi niciodată, și încet încet nu mai vrei sa traiesti așa.

Doar ca toți acești ochi nu sunt ai altcuiva decât ai tai, ațintiti ca o mie de cuțite asupra propriei ființe. Acești ochi nu sunt de fapt niște ochi, ci gândurile tale negative automate. Care suna exact așa cum le-am descris mai sus sau pot lua forma cititului gândurilor celorlalți, suprageneralizarea etc.

Ideea este ca atunci când îți dai seama ca asta se întâmpla in mintea ta, ca uneori factorul absurdității afirmațiilor pe care le fabrica mintea ta este mult prea mare, trebuie sa găsești o metoda de a te opri. Eu nu știu sa te ajut momentan, nu am descoperit ce recomandări sa fac, însă îți pot spune ce fac eu. De cele mai multe ori scriu, tot ce îmi vine in minte pentru ca atunci când citesc conștientizez mai ușor ca unele lucruri pe care mi le spun eu mie sunt ireale și doar in imaginația mea. Raționalizez, pot avea chiar o Conversație cu voce tare cu mine însămi unde analizez cuvintele și încerc sa le descâlcesc. Îmi aduc aminte ca orice s-ar întâmpla exista un final al evenimentelor la care ma gândesc, a scenariilor pe care le creez, iar aproape mereu, acestea nu sunt așa de rele, ba chiar deloc, pe cât ma las sa îmi imaginez. Fac exerciții de respirației sau meditez, pentru ca vreau sa îmi concentrez atenția de pe gândurile mele care zboară intr-un vârtej continuu de negativ și sa o îndrept spre ceea ce vreau eu. Iar toate aceste acțiuni și multe altele, probabil mult mai terapeutice, nu înseamnă altceva decât recăpătarea propriei puteri.

Așa ca nu uita sa muncesti tu cu tine pentru a fi in control cu gândurile tale, fii atent la emoțiile tale și Frica este o minciuna!

Hai sa nu scăpăm de nimeni

Am văzut astăzi un titlu al unei bloggerițe pe care o urmăresc și care spunea așa: ¨Scapă de cerșetorii de atenție¨, și mi-am dat seama că am văzut de prea multe ori titluri de genul acesta. Scapă de oamenii imaturi emoțional, scapă de oamenii depresivi, scapă de nu știu mai cine. De ce? De ce nu învățăm să educam lumea să tolereze, să integreze, să ajute oamenii de genul? Scapă de ei, unde? Îi aruncăm la gunoi și uităm că există? Ne prefacem că viața noastră e ok și fără oamenii pe care îi iubim doar pentru că au defecte sau boli psihice, fără măcar să ne întrebăm o secundă, de ce individul respectiv vrea atenția mea? De ce persoane respectivă vrea să mă încarce cu problemele lui? În loc să ne dorim să scăpăm, poate că ar trebui să ne întrebăm dacă toate aceste suflete au ajuns într-un punct în care nu mai pot căra singure povara pe care o duc. Aceste suflete poartă cu ele un bagaj atât de greu uneori încât nu mai au puterea sau au uitat cum se cere ajutorul și acționează cum știu mai bine. Uneori rănind sau îngreunând oamenii din jurul lor.

Omul este o ființa socială, oricât de mult ne-am dori ca viața noastră, deciziile, alegerile pe care le facem să nu fie influențate, realist vorbind, lucrul acesta nu se poate întâmpla.

Dar revenind; cu toții suntem disfuncționali, sau poate în anumite situații, toxici pentru alte persoane din jurul nostru. De cele mai multe ori acele persoane ne sunt apropiate, importante chiar, altfel nu am mai exercita o influență semnificativă asupra lor și invers. Așadar, când spunem că vrem să scăpăm de oamenii de genul cred că ar trebui să ne gândim că și noi putem fi considerați ¨un bagaj¨ al cuiva care ar vrea să scape de noi. Cineva în care poate ne-am pus baza, cineva în care avem încredere și care ne face să ne simțim ascultați, apreciați, în siguranță cu greutățile noastre. Tu ai vrea ca cineva drag ție să vrea să scape de tine? Să înceteze să îți mai răspundă la telefon, le mesaje, să te scoată din viața lui fără vreun avertisment doar pentru că vorbești prea mult, te plângi prea mult, te placi prea mult, te interesează prea mult viața lui, sau oricare alt motiv?

Cred că privim total greșit problema: vrem sa scăpăm de oamenii “răi”, de oamenii prea buni, de oamenii “defecți” etc. Nu există așa ceva, oamenii sunt oameni și nu trebuie să fie definiți de greșelile lor. Perspectiva pe care consider că ar trebui să o avem este următoarea: învață să nu lași acțiunile celorlalți să îți afecteze bunăstarea, ajută-i pe oamenii care vor energia ta să o folosească fără să te epuizeze, învață să fii empatic și tolerant într-un mod corect și sănătos pentru tine. Se pare că în societatea asta egocentrică, individualistă, pierdem ceva atât de important, atât de prețios: umanitatea noastră. Vrem atât de mult să reușim. Eu să fiu fericit, eu să am bani, eu să fiu iubit, eu să fiu ca un burete și să absorb tot, dar la final, la capăt, dacă am scăpat de toți oamenii în loc să învățăm să îi integrăm în viețile noastre și să armonizăm relațiile interumane pe care le avem, pe cine vom mai avea alături de noi pentru a împărtăși totul? 

Așa că sper că faceți tot posibilul ca și oamenii din jurul vostru să se vindece o dată cu voi, să cereți ajutor, dar să nu uitați să îl și oferiți și desigur: Frica este o minciună!

Neajutorare învățată

Atunci când am descoperit termenul de neajutorare învățată, am simțit că toate problemele mele și-au găsit un răspuns. M-am identificat incredibil cu acest concept din psihologia socială și nu îmi venea să cred că exista un teoretician care vorbește atât de coerent despre ceea ce se întâmpla în interiorul meu.

Era practic încă o confirmare de care aveam nevoie. A fost ca și cum cineva a venit și mi-a spus “te cred!”, ca și cum cineva a demontat tot ceea ce oamenii din jurul meu au încercat să mă convingă: că sunt leneșă, că nu învăț destul, că sunt mofturoasă, că sunt fricoasă și că tot ceea ce simt nu e justificat sau pur și simplu, nu există.

Neajutorarea Învățată are loc atunci când ai intrat într-o rutină cu depresia ta. Ai instrumentele necesare pentru a te despărți de ea, însă te-ai învățat să fii așa, ai acceptat că viața ta e mizerabilă și ajungi să fii ok cu asta. Te resemnezi că nu poți fi fericit, că nu meriți să fii fericit și nu te folosești de ceea ce ai pentru a ieși din gaura în care, nu te mai scufunzi, ci doar “mlăștinești” acolo singur și uitat de tine însuți. Totul se învârte în jurul faptului că tu ești convins că orice ai face, oricât de mult te-ai zbate, nu vei reuși să nu mai simți durerea pe care o simți. Este mai confortabil să rămâi pasiv la propriile sentimente, nu să ignori durerea, ci să faci din ea o zonă de cofort din care te convingi ca nu are nici un rost să încerci să evadezi. Te faci prizonier al propriei suferințe, iar obișnuința joacă rolul pictării zonei negre din capul tău într-o zonă gri, unde nu îți este bine, nici suficient de rău încât să nu mai fie suportabil. Te înveți că viața nu e așa cum ți-ai fi închipuit, nici pentru tine, dar nici pentru alții, pe care îi suspectezi de superficialitate.

Atunci când am auzit pentru prima oară acest concept pe bancile facultății, eram în extaz. Voiam să mă ridic în picioare și să spun “da, da eu sunt, despre mine este vorba”. Pana atunci nu îmi explicasem exact de ce încetasem să mai lupt pentru fericita mea. De ce parcă totul era lipsit de subsanță și eu nu făceam nimic pentru a da culoare din nou vieții mele. Nu aveam gânduri ca în trecut, continuam să funcționez la minim, însă totul îmi era indiferent, neinteresant, chiar enervant. Dar, intrasem într-o rutină, căreia nici măcar nu mai încercam să îi găsesc scuze sau să o înțeleg. Viața mea era un cumul de atacuri de panică, multe frici mici care apăreau ca ciupercile după ploaie, nopți adormite plângând, dimineți veșnic obosite, împachetate într-o funcționalitate de fațadă, pe care le luam de-a gata și pe care nu o contestam.

Faptul că m-am întâlnit cu acest concept mi-a deschis ochii despre unde mă aflam în punctul respectiv și că trebuie să fac ceva să ies de acolo.

Este incredibil cât de mult te pot ajuta astfel de identificări cu anumite concepte, experiențe ale altor oameni, imagini, versuri din melodii, să ai o revelație despre propria ta existență lăuntrică. Trebuie doar să rămâi conectat la ce este în jurul tău, să nu pierzi acea minimă conexiune cu exteriorul, pentru a avea măcar șansa de a trăi o revelație salvatoare, care poate schimba neajutorarea învățată, în auto-ajutorare.

Așa că sper să vă analizați comportamentul corect, fără a exagera sau diminua din sentimentele sau emoțiile pe care le aveți, să cereți ajutor dacă e nevoie și să nu uitați: Frica este o minciună!

Despre fericire

E păcat că vrem să fim fericiți doar pentru că nu avem motive să fim triști, când de fapt fericirea nu ar trebui să fie condiționată de nimic, mai ales prin antagonizare. Fericirea ar trebui să fie o alegere și punct. Sunt fericit pentru că așa sunt eu și nu pentru că TREBUIE să simt așa, pentru că TREBUIE să fiu recunoscătoare. Am învățat să ne programăm această emoție, sa o manipulăm fără sa ținem cont de faptul că atunci când variabilele sunt manipulate totul devine un experiment. Fericirea noastră devine studiu experimental controlat în laboratorul propriului creier, în laboratorul standardelor sociale; în loc să fie o emoție naturală, izvorâtă din neștiință, din neîntrebări, necontrolată de nimeni și de nimic. Fericirea nu e ceva pentru care trebuie să muncești, să sacrifici sau să o obții. Aceea e bunăstarea, fie ea financiară sau sufletească, însă consider că e fundamental diferită de ceea ce înseamnă cu adevărat fericirea. E ceva ce ai sau nu. E o stare în care nu alegi să fii sau să nu fii. E ceva născut, nu făcut.

Fericirea e ceva din ce în ce mai rar și e a celor ce nu își pun întrebări, care își sunt suficienți și care simt gratitudinea lucrurilor înconjurătoare spontan. Totodată, o caracteristică imperios necesar de știut despre această stare emoțională este faptul că este inconstantă ( este o¨reacție afectivă complexă, în general bruscă și momentană, însoțită de tulburări fiziologice, care oglindește atitudinea individului față de realitate¨). Nu trebuie să ținem mortiș de ea și trebuie să înțelegem că nu putem simți fericirea în fiecare clipă a vieții noastre. În sufletul nostru ar trebui să fie loc de toate emoțiile (vezi cercul emoțiilor de mai jos) pe care le simțim, însă multe dintre ele ne sunt necunoscute sau le neglijăm pentru că nu reușim să le înțelegem. Nu înțelegem efectele pe care le au asupra corpului nostru, nu înțelegem consecințele care par să lase urme adânci. Le reprimăm și privim idealist spre viitor. Statisticile din psihologia socială arată că majoritatea oamenilor își privesc viitorul într-un mod optimist. Nimeni nu se gândește voit că se va îmbolnăvi, că își va pierde locul de muncă sau că va trăi o viață grea. Vrem să ne fie ușor și bine, iar asta nu e neaparat cel mai bun lucru. Atunci când lucrurile devin foarte puțin mai grele ne demotivăm, renunțăm ușor sau nu știm cum să ne împăcăm cu sentimentele noastre negative. Pierdem fericirea la care tânjim atât de mult și nu e nevoie de traume din copilărie sau o viața grea ca lumea noastră sa para imposibil de trăit in ea.

Nu poți cunoaște deci, fericirea dacă nu știi ce emoție se răsfrânge din ea. Binele și răul nu a fost creat pentru a ne arăta cum va fi viața după moarte, ci cum e rânduită viața aici pe Pământ. Și mai specific, cum ar trebui să arate viața noastră interioară. Fericirea apare spontan și dispare la fel de spontan, concomitent cu multe alte emoții și sentimente. Trebuie să ne dorim să le simțim pe toate într-o măsură, pentru a ști cum să le gestionăm, pentru a ști cum să ne ferim de ele dacă nu sunt benefice organismului nostru și pentru a simți pur si simplu. Ne dorim să simțim pentru că suntem ființe vii. Momentul în care nu mai simți nimic e extrem de dureros și din pacate, pentru unii ireversibil.

Așa că sper să vă analizați comportamentul corect, fără a exagera sau diminua din sentimentele sau emoțiile pe care le aveți, să cereți ajutor dacă e nevoie și să nu uitați: Frica este o minciună!

Emotii: | Ce sunt emotiile? | Clasificarea emotiilor | Gestionarea ...

Foto: https://programarea-succesului.ro/emotii/

Asumare

Am participat la un webinar despre traume. Ni s-au prezentat modalități prin care putem să le vindecăm și să evoluăm. Un prim pas pe listă era asumarea. Asumă-ți că ești într-o fază a vieții tale în care ai de suferit în urma propriilor alegeri, în urma deciziei de a te pune pe tine pe locul doi mereu și de a te neglija. Asumă-ți că ai nevoie de ajutor sau că, ai pur și simplu nevoie de o pauză.

Îmi asum față de voi că m-am simțit copleșită, cu un nivel de anxietate extrem de ridicat față de ultimele luni. M-am trezit adesea că aveam un nod uriaș în gât și că treceam de la o stare la alta. Fericire, împlinire că fac în sfârșit ceea ce îmi doresc și vorbesc cu voi, după care rușine, teamă și dorința de a renunța la tot și de a mă ascunde. Nu e ușor să te expui, nu e ușor să ridici mâna și să spui eu nu am înțeles sau să arați tu cu propriul deget înspre tine pentru ca ceilalți să te privească. În contextul acesta este în mod deosebit mai greu. E în firea celui care suferă să ascundă și să refuze să arate că e vulnerabil. E normal pentru că așa am învățat. Femeile nu trebuie sa fie nervoase, irascibile pentru ca sunt considerate isterice sau plângăcioase, iar bărbații nu trebuie sa își arate emoțiile, că plâng, că suferă pentru că asta le reduce din bărbăție. Trimitem totul în inconștient și ne rugam să nu iasă de acolo. Pare ca avem totul sub control, când de fapt nu e așa. Trăim cu această anxietate, de care se tot vorbește și despre care toată lumea știe ce înseamnă, dar de fapt toată lumea nu știe nimic concret.

Anxietatea, așa cum o numim într-un mod naiv, este o manifestare a fricii și o anticipare a unui eveniment ce poate fi perceput ca fiind periculos de către individ. Până aici destul de intuitiv. Anxietatea poate capăta diverse forme, de la fobii particulare la stări generalizate de frică.

Cum poți sa îți dai seama dacă ești anxios? In primul rând te duci la doctor, la psiholog. Întotdeauna când vine vorba de sănătate, de orice fel, nu citești pe nimeni, pe internet. Nici pe mine, nici pe un doctor. Te duci direct la el. Vorbești fața în față. Suntem diferiți și teoria care se transmite în online poate să capete diverse forme prin metoda de tratament, în funcție de particularitățile de manifestare a fiecăruia.

În al doilea rând, dacă ești pregătit să înțelegi primul punct, poți citi informativ ceea ce îți voi spune in continuare și dacă consideri că într-adevăr ți se confirmă că ceva este neînregulă să mergi să ceri ajutor specializat. În general pentru a diagnostica anxietatea generalizată trebuie să îndeplinești minim trei din următoarele simptome(care ar trebui să se manifeste zilnic în ultimele 6 luni): ¨neliniște, sau sentimentul că ești la limită; obosești ușor; dificultăți de concentrare sau golire a minții; iritabilitate; tensiune musculară; perturbări ale somnului, manifestate prin dificultăți de adormire sau de a menține somnul, neliniște sau somn nesatisfăcător.¨ Desigur, că sunt multe alte tipuri de tulburări anxioase, așa cum am menționat și mai sus, însă am vrut să mă refer strict la experiența mea. Personal, am remarcat si la nivel fiziologic, simptome pe care le-am regăsit în alte studii sau pe care psihoterapeutul m-a ajutat să le identific ca fiind cauzate de anxietate.

Prima oară am fost și mi-am făcut analizele necesare pentru a putea elimina eventualele patologii asociate simptomelor pe care le simțeam. Am făcut analize complete de sânge, analize endocrinologice, analize pentru investigarea posibilelor patologii din sfera ginecologică sau la nivelul tiroidei. Toate au ieșit curat și în parametri. În continuare am mers la un psihiatru care mi-a diagnosticat, cu ajutorul psihologului, cu care lucra în cabinet și cu ajutorul testelor de specialiatate, plus un interviu, faptul că pe lângă alte tulburări mintale, sufeream și de anxietate. Despre restul vă voi povesti altădată. Cert este că nodul în gât, senzația continuă de blocare a bolului alimentar în gât, apărută spontan, fără vreo legătură cu vreun eveniment anume, sau vreun gând automat, este cel mai des resimțit simptom pe care l-am experimentat. Tremurul, amorțirea membrelor inferioare în special, transpirații reci, atacuri de panică sau nevoia excesivă de a merge la toaletă pentru a urina sunt unele dintre simptomele pe care le-am resimțit în perioada respectivă.

Ideea este ca la începutul articolului am vrut să mă scuz, să mă fofilez ușor și să amân să postez din cauză că atunci când trăiești cu anxietate, unele dintre simptomele despre care am și vorbit, ies la iveală când te aștepți mai puțin. Grija anticipativă excesivă a fost la locul ei zilele acestea, însă am descoperit ceva. Pentru mine scrisul a devenit terapeutic și un prieten real în momente de deznădejde, rătăcire, tristețe sau furie. Am început să scriu și acum și mi-am dat seama că ajutându-mă pe mine, vă pot ajuta și pe voi. Așa că sper să vă analizați comportamentul corect, fără a exagera sau diminua din sentimentele pe care le aveți, să cereți ajutor dacă e nevoie și să nu uitați: Frica este o minciună!

Stai jos

Am primit un comentariu la prima mea postare și am vrut să împărtășesc cu voi sentimentele care m-au încercat. Până la urmă despre asta este blogul acesta, vă spun ce simt și voi empatizați sau nu. O fac și pentru toți copii care sunt bullied la școală, să vadă că lucrurile astea se întâmplă toată viața. Ele nu încetează niciodată, doar că depinde de noi cum vrem să reacționăm și ce impact lăsăm să aibă aceste intervenții ale unor necunoscuți, practic, să aibă asupra sufletului nostru. De câțiva ani buni încerc să mă ascund. La început nu ieșeam deloc din casă de teama că cineva din trecutul meu m-ar putea vedea pe stradă. Stăteam cel mai mult in pat, sub pătură și ieșeam doar cu cele 5 persoane care deja știau cine am devenit fizic și psihic. Nu mi-a fost ușor, dar nu vreau să mă plâng, nu asta este ideea. Vreau să recreez cât mai exact ceea ce am simțit atunci: rușine, frustrare, supărare, negare, scârbă. Toate erau îndreptate spre mine. În încercarea mea disperată să găsesc un vinovat, în loc să găsesc în mine puterea de a accepta ceea ce a determinat să ajung în punctul acela, m-am blamat pe mine, m-am pus la pământ eu pe mine însămi. M-am ascuns pentru că nu știam cum altfel să gestionez lucrurile și voiam să nu vadă nimeni în cine m-am transformat, fizic vorbind. Mi-am condiționat fericirea; ¨voi fi fericită când voi reuși să slăbesc, când voi purta din nou hainele pe care le purtam în liceu¨, pe care refuzam să le arunc. Concentrarea mea era pe Condiționarea fericirii mele și asta a dus la epuizarea propriului eu. Eforturile mele erau canalizate greșit, astfel, în momentul în care trebuia să învăț pentru sesiune sau să fac ceva curățenie sau pur și simplu să am grijă de mine, nu mai reușeam. Esența mea, eul meu era epuizat. Dormeam mult și mă trezeam la fel de obosită, mâncam să astup un gol care nu se mai astupa.

În psihologie, ne folosim de un manual de diagnostic al tulburărilor mintale DSM, din care voi parafraza. În depresie, simptomele nu sunt numai scăderea apetitului, ci și creșterea lui. Oamenii depresivi nu trebuie sa fie niște stafii ca să fie credibili, oamenii se îngrășa din diverse motive, iar mâncatul in exces nu e un motiv. E o consecință a unui motiv. Mâncăm pentru că vrem sa trăim. A trai este un motiv. Mâncam pentru ca suntem triști, depresivi. Faceți analogia.

Oamenii mereu o sa aibă ceva de spus, mereu o să proiecteze propriile frustrări, neajunsuri asupra voastră. Fie că sunt părinții, fie că sunt prietenii sau oamenii care habar n-au de voi, nu îi lăsați să vă pună la pământ. Nu are nimeni dreptul să vă spună cine aveți voie să fiți sau cum să fiți. Corpul meu, regulile mele. Așa arăt eu!

Asta e o scrisoare pentru toți cei care mă știați ca în prima poză. Așa arăt eu acum și nu, nu îmi e rusine. Nu îmi e rușine pentru că în interior sunt tot eu, mai bogată, mai calmă, mai liniștită și mai iubitoare față de mine. Nu îmi e rușine pentru că în momentul în care am încetat să mă gândesc la felul în care arăt și am ieșit să interacționez cu oamenii, m-am implicat în voluntariat, am mers la conferințe, am ieșit la o terasă sau m-am plimbat în afara mașinii de mâna cu viitorul meu soț, viața mea a înflorit. Mi s-au deschis uși și noi oportunități. Acestea mi-au dat voie să cresc, să devin. Am întâlnit oameni care mi-au strâns mâna și m-au luat în brațe pentru că, mi-au spus ei, i-am ajutat. În momentul în care nu mi-a mai fost rușine, m-am iubit pe mine complet și fără reproș; iar când am învățat să mă iubesc pe mine am reușit să îi iubesc și pe ceilalți așa cum merită și să îi ajut așa cum mi-au cerut.

Plenitudine

M-am tot gândit despre ce să fie prima postare care inaugurează domeniul oficial al blogului meu. Răspunsul l-am găsit în lanul de lavandă de la Mădăraș, în mirosul ăla de liniște, pace, relaxare completă. Cine suntem noi atunci când nu ne privește nimeni? Ce muzică ascultăm, ce ne place să purtăm, cum ne place să vorbim, cum ne place și pe cine să iubim? Trăim cu adevărat atunci sau când facem cele mai frumoase poze din vacanță, de la restaurantul ăla Instagramabil și când purtăm cele mai scumpe haine din dulap? Cred ca răspunsul ni-l putem da în propria tăcere și nu am verificat statistic, dar cred că ne gândim cu toții la același lucru. Sau cel puțin ne dorim să fim suficient de fericiți ca să vrem, să alegem să fim noi cu noi înșine și singurătatea să nu fie apăsătoare, ci mai degrabă o stare de plenitudine. Eu cred că trăim atunci când închidem ochii și nu ne e frică de întunericul din mintea noastră, pentru ca el ne arată ceea ce a vizualizat sufletul nostru. Ne arată locurile prin care am umblat, apa pe care am simțit-o și în care ne-am cufundat, momentele în care soarele ne-a atins suav pielea, săruturile intense, dansurile nesfărșite, neobosite, momentele când nu ne-a fost frică nici să murim, nici să iubim. Thanatos și eros erau in gândurile noastre aceleași, frica nu exista și sufletul nostru era la locul lui, undeva integrat in univers. Nu trăia in minciuna construită de lumea socială și era simplu și suficient, realmente un suflet și atât. 

Cred cu tărie ca dacă toți cei care am trecut prin momente dificile, care ne-am gândit cu adevarat la cum ar fi sa murim din propriile noastre mâini, cei care cunoaștem cu adevărat ce înseamnă să îți dorești mai mult ca orice să nu exiști și, cu toată ființa ta, să dispari atunci pe loc, ajungem să vedem măcar o clipă viața așa cum am descris-o mai sus am deveni dependenți de ea în această formă. EU am reușit, am înlocuit dependența mea de tulburările mele psihice, de frământările mele interioare, într-o dependeță de viață, de bine, de aer proaspăt care îmi umple plămânii. Intensitatea noastră a persoanelor dependente de astfel de manifestări ale propriului creier, suflet, psihic, este o reală putere. În mâinile nepotrivite, poate fi o armă letală întreptată spre propiul destin, însă folosită corect, intensitatea sentimentelor poate aduce starea de împlinire, de bucurie pură. Și nu e nevoie decât de foarte puțin pentru a vrea mai mult, de la un strop de fericire, să o cauți pe cea eternă.