Hai sa nu scăpăm de nimeni

Am văzut astăzi un titlu al unei bloggerițe pe care o urmăresc și care spunea așa: ¨Scapă de cerșetorii de atenție¨, și mi-am dat seama că am văzut de prea multe ori titluri de genul acesta. Scapă de oamenii imaturi emoțional, scapă de oamenii depresivi, scapă de nu știu mai cine. De ce? De ce nu învățăm să educam lumea să tolereze, să integreze, să ajute oamenii de genul? Scapă de ei, unde? Îi aruncăm la gunoi și uităm că există? Ne prefacem că viața noastră e ok și fără oamenii pe care îi iubim doar pentru că au defecte sau boli psihice, fără măcar să ne întrebăm o secundă, de ce individul respectiv vrea atenția mea? De ce persoane respectivă vrea să mă încarce cu problemele lui? În loc să ne dorim să scăpăm, poate că ar trebui să ne întrebăm dacă toate aceste suflete au ajuns într-un punct în care nu mai pot căra singure povara pe care o duc. Aceste suflete poartă cu ele un bagaj atât de greu uneori încât nu mai au puterea sau au uitat cum se cere ajutorul și acționează cum știu mai bine. Uneori rănind sau îngreunând oamenii din jurul lor.

Omul este o ființa socială, oricât de mult ne-am dori ca viața noastră, deciziile, alegerile pe care le facem să nu fie influențate, realist vorbind, lucrul acesta nu se poate întâmpla.

Dar revenind; cu toții suntem disfuncționali, sau poate în anumite situații, toxici pentru alte persoane din jurul nostru. De cele mai multe ori acele persoane ne sunt apropiate, importante chiar, altfel nu am mai exercita o influență semnificativă asupra lor și invers. Așadar, când spunem că vrem să scăpăm de oamenii de genul cred că ar trebui să ne gândim că și noi putem fi considerați ¨un bagaj¨ al cuiva care ar vrea să scape de noi. Cineva în care poate ne-am pus baza, cineva în care avem încredere și care ne face să ne simțim ascultați, apreciați, în siguranță cu greutățile noastre. Tu ai vrea ca cineva drag ție să vrea să scape de tine? Să înceteze să îți mai răspundă la telefon, le mesaje, să te scoată din viața lui fără vreun avertisment doar pentru că vorbești prea mult, te plângi prea mult, te placi prea mult, te interesează prea mult viața lui, sau oricare alt motiv?

Cred că privim total greșit problema: vrem sa scăpăm de oamenii “răi”, de oamenii prea buni, de oamenii “defecți” etc. Nu există așa ceva, oamenii sunt oameni și nu trebuie să fie definiți de greșelile lor. Perspectiva pe care consider că ar trebui să o avem este următoarea: învață să nu lași acțiunile celorlalți să îți afecteze bunăstarea, ajută-i pe oamenii care vor energia ta să o folosească fără să te epuizeze, învață să fii empatic și tolerant într-un mod corect și sănătos pentru tine. Se pare că în societatea asta egocentrică, individualistă, pierdem ceva atât de important, atât de prețios: umanitatea noastră. Vrem atât de mult să reușim. Eu să fiu fericit, eu să am bani, eu să fiu iubit, eu să fiu ca un burete și să absorb tot, dar la final, la capăt, dacă am scăpat de toți oamenii în loc să învățăm să îi integrăm în viețile noastre și să armonizăm relațiile interumane pe care le avem, pe cine vom mai avea alături de noi pentru a împărtăși totul? 

Așa că sper că faceți tot posibilul ca și oamenii din jurul vostru să se vindece o dată cu voi, să cereți ajutor, dar să nu uitați să îl și oferiți și desigur: Frica este o minciună!

Neajutorare învățată

Atunci când am descoperit termenul de neajutorare învățată, am simțit că toate problemele mele și-au găsit un răspuns. M-am identificat incredibil cu acest concept din psihologia socială și nu îmi venea să cred că exista un teoretician care vorbește atât de coerent despre ceea ce se întâmpla în interiorul meu.

Era practic încă o confirmare de care aveam nevoie. A fost ca și cum cineva a venit și mi-a spus “te cred!”, ca și cum cineva a demontat tot ceea ce oamenii din jurul meu au încercat să mă convingă: că sunt leneșă, că nu învăț destul, că sunt mofturoasă, că sunt fricoasă și că tot ceea ce simt nu e justificat sau pur și simplu, nu există.

Neajutorarea Învățată are loc atunci când ai intrat într-o rutină cu depresia ta. Ai instrumentele necesare pentru a te despărți de ea, însă te-ai învățat să fii așa, ai acceptat că viața ta e mizerabilă și ajungi să fii ok cu asta. Te resemnezi că nu poți fi fericit, că nu meriți să fii fericit și nu te folosești de ceea ce ai pentru a ieși din gaura în care, nu te mai scufunzi, ci doar “mlăștinești” acolo singur și uitat de tine însuți. Totul se învârte în jurul faptului că tu ești convins că orice ai face, oricât de mult te-ai zbate, nu vei reuși să nu mai simți durerea pe care o simți. Este mai confortabil să rămâi pasiv la propriile sentimente, nu să ignori durerea, ci să faci din ea o zonă de cofort din care te convingi ca nu are nici un rost să încerci să evadezi. Te faci prizonier al propriei suferințe, iar obișnuința joacă rolul pictării zonei negre din capul tău într-o zonă gri, unde nu îți este bine, nici suficient de rău încât să nu mai fie suportabil. Te înveți că viața nu e așa cum ți-ai fi închipuit, nici pentru tine, dar nici pentru alții, pe care îi suspectezi de superficialitate.

Atunci când am auzit pentru prima oară acest concept pe bancile facultății, eram în extaz. Voiam să mă ridic în picioare și să spun “da, da eu sunt, despre mine este vorba”. Pana atunci nu îmi explicasem exact de ce încetasem să mai lupt pentru fericita mea. De ce parcă totul era lipsit de subsanță și eu nu făceam nimic pentru a da culoare din nou vieții mele. Nu aveam gânduri ca în trecut, continuam să funcționez la minim, însă totul îmi era indiferent, neinteresant, chiar enervant. Dar, intrasem într-o rutină, căreia nici măcar nu mai încercam să îi găsesc scuze sau să o înțeleg. Viața mea era un cumul de atacuri de panică, multe frici mici care apăreau ca ciupercile după ploaie, nopți adormite plângând, dimineți veșnic obosite, împachetate într-o funcționalitate de fațadă, pe care le luam de-a gata și pe care nu o contestam.

Faptul că m-am întâlnit cu acest concept mi-a deschis ochii despre unde mă aflam în punctul respectiv și că trebuie să fac ceva să ies de acolo.

Este incredibil cât de mult te pot ajuta astfel de identificări cu anumite concepte, experiențe ale altor oameni, imagini, versuri din melodii, să ai o revelație despre propria ta existență lăuntrică. Trebuie doar să rămâi conectat la ce este în jurul tău, să nu pierzi acea minimă conexiune cu exteriorul, pentru a avea măcar șansa de a trăi o revelație salvatoare, care poate schimba neajutorarea învățată, în auto-ajutorare.

Așa că sper să vă analizați comportamentul corect, fără a exagera sau diminua din sentimentele sau emoțiile pe care le aveți, să cereți ajutor dacă e nevoie și să nu uitați: Frica este o minciună!

Despre fericire

E păcat că vrem să fim fericiți doar pentru că nu avem motive să fim triști, când de fapt fericirea nu ar trebui să fie condiționată de nimic, mai ales prin antagonizare. Fericirea ar trebui să fie o alegere și punct. Sunt fericit pentru că așa sunt eu și nu pentru că TREBUIE să simt așa, pentru că TREBUIE să fiu recunoscătoare. Am învățat să ne programăm această emoție, sa o manipulăm fără sa ținem cont de faptul că atunci când variabilele sunt manipulate totul devine un experiment. Fericirea noastră devine studiu experimental controlat în laboratorul propriului creier, în laboratorul standardelor sociale; în loc să fie o emoție naturală, izvorâtă din neștiință, din neîntrebări, necontrolată de nimeni și de nimic. Fericirea nu e ceva pentru care trebuie să muncești, să sacrifici sau să o obții. Aceea e bunăstarea, fie ea financiară sau sufletească, însă consider că e fundamental diferită de ceea ce înseamnă cu adevărat fericirea. E ceva ce ai sau nu. E o stare în care nu alegi să fii sau să nu fii. E ceva născut, nu făcut.

Fericirea e ceva din ce în ce mai rar și e a celor ce nu își pun întrebări, care își sunt suficienți și care simt gratitudinea lucrurilor înconjurătoare spontan. Totodată, o caracteristică imperios necesar de știut despre această stare emoțională este faptul că este inconstantă ( este o¨reacție afectivă complexă, în general bruscă și momentană, însoțită de tulburări fiziologice, care oglindește atitudinea individului față de realitate¨). Nu trebuie să ținem mortiș de ea și trebuie să înțelegem că nu putem simți fericirea în fiecare clipă a vieții noastre. În sufletul nostru ar trebui să fie loc de toate emoțiile (vezi cercul emoțiilor de mai jos) pe care le simțim, însă multe dintre ele ne sunt necunoscute sau le neglijăm pentru că nu reușim să le înțelegem. Nu înțelegem efectele pe care le au asupra corpului nostru, nu înțelegem consecințele care par să lase urme adânci. Le reprimăm și privim idealist spre viitor. Statisticile din psihologia socială arată că majoritatea oamenilor își privesc viitorul într-un mod optimist. Nimeni nu se gândește voit că se va îmbolnăvi, că își va pierde locul de muncă sau că va trăi o viață grea. Vrem să ne fie ușor și bine, iar asta nu e neaparat cel mai bun lucru. Atunci când lucrurile devin foarte puțin mai grele ne demotivăm, renunțăm ușor sau nu știm cum să ne împăcăm cu sentimentele noastre negative. Pierdem fericirea la care tânjim atât de mult și nu e nevoie de traume din copilărie sau o viața grea ca lumea noastră sa para imposibil de trăit in ea.

Nu poți cunoaște deci, fericirea dacă nu știi ce emoție se răsfrânge din ea. Binele și răul nu a fost creat pentru a ne arăta cum va fi viața după moarte, ci cum e rânduită viața aici pe Pământ. Și mai specific, cum ar trebui să arate viața noastră interioară. Fericirea apare spontan și dispare la fel de spontan, concomitent cu multe alte emoții și sentimente. Trebuie să ne dorim să le simțim pe toate într-o măsură, pentru a ști cum să le gestionăm, pentru a ști cum să ne ferim de ele dacă nu sunt benefice organismului nostru și pentru a simți pur si simplu. Ne dorim să simțim pentru că suntem ființe vii. Momentul în care nu mai simți nimic e extrem de dureros și din pacate, pentru unii ireversibil.

Așa că sper să vă analizați comportamentul corect, fără a exagera sau diminua din sentimentele sau emoțiile pe care le aveți, să cereți ajutor dacă e nevoie și să nu uitați: Frica este o minciună!

Emotii: | Ce sunt emotiile? | Clasificarea emotiilor | Gestionarea ...

Foto: https://programarea-succesului.ro/emotii/

Asumare

Am participat la un webinar despre traume. Ni s-au prezentat modalități prin care putem să le vindecăm și să evoluăm. Un prim pas pe listă era asumarea. Asumă-ți că ești într-o fază a vieții tale în care ai de suferit în urma propriilor alegeri, în urma deciziei de a te pune pe tine pe locul doi mereu și de a te neglija. Asumă-ți că ai nevoie de ajutor sau că, ai pur și simplu nevoie de o pauză.

Îmi asum față de voi că m-am simțit copleșită, cu un nivel de anxietate extrem de ridicat față de ultimele luni. M-am trezit adesea că aveam un nod uriaș în gât și că treceam de la o stare la alta. Fericire, împlinire că fac în sfârșit ceea ce îmi doresc și vorbesc cu voi, după care rușine, teamă și dorința de a renunța la tot și de a mă ascunde. Nu e ușor să te expui, nu e ușor să ridici mâna și să spui eu nu am înțeles sau să arați tu cu propriul deget înspre tine pentru ca ceilalți să te privească. În contextul acesta este în mod deosebit mai greu. E în firea celui care suferă să ascundă și să refuze să arate că e vulnerabil. E normal pentru că așa am învățat. Femeile nu trebuie sa fie nervoase, irascibile pentru ca sunt considerate isterice sau plângăcioase, iar bărbații nu trebuie sa își arate emoțiile, că plâng, că suferă pentru că asta le reduce din bărbăție. Trimitem totul în inconștient și ne rugam să nu iasă de acolo. Pare ca avem totul sub control, când de fapt nu e așa. Trăim cu această anxietate, de care se tot vorbește și despre care toată lumea știe ce înseamnă, dar de fapt toată lumea nu știe nimic concret.

Anxietatea, așa cum o numim într-un mod naiv, este o manifestare a fricii și o anticipare a unui eveniment ce poate fi perceput ca fiind periculos de către individ. Până aici destul de intuitiv. Anxietatea poate capăta diverse forme, de la fobii particulare la stări generalizate de frică.

Cum poți sa îți dai seama dacă ești anxios? In primul rând te duci la doctor, la psiholog. Întotdeauna când vine vorba de sănătate, de orice fel, nu citești pe nimeni, pe internet. Nici pe mine, nici pe un doctor. Te duci direct la el. Vorbești fața în față. Suntem diferiți și teoria care se transmite în online poate să capete diverse forme prin metoda de tratament, în funcție de particularitățile de manifestare a fiecăruia.

În al doilea rând, dacă ești pregătit să înțelegi primul punct, poți citi informativ ceea ce îți voi spune in continuare și dacă consideri că într-adevăr ți se confirmă că ceva este neînregulă să mergi să ceri ajutor specializat. În general pentru a diagnostica anxietatea generalizată trebuie să îndeplinești minim trei din următoarele simptome(care ar trebui să se manifeste zilnic în ultimele 6 luni): ¨neliniște, sau sentimentul că ești la limită; obosești ușor; dificultăți de concentrare sau golire a minții; iritabilitate; tensiune musculară; perturbări ale somnului, manifestate prin dificultăți de adormire sau de a menține somnul, neliniște sau somn nesatisfăcător.¨ Desigur, că sunt multe alte tipuri de tulburări anxioase, așa cum am menționat și mai sus, însă am vrut să mă refer strict la experiența mea. Personal, am remarcat si la nivel fiziologic, simptome pe care le-am regăsit în alte studii sau pe care psihoterapeutul m-a ajutat să le identific ca fiind cauzate de anxietate.

Prima oară am fost și mi-am făcut analizele necesare pentru a putea elimina eventualele patologii asociate simptomelor pe care le simțeam. Am făcut analize complete de sânge, analize endocrinologice, analize pentru investigarea posibilelor patologii din sfera ginecologică sau la nivelul tiroidei. Toate au ieșit curat și în parametri. În continuare am mers la un psihiatru care mi-a diagnosticat, cu ajutorul psihologului, cu care lucra în cabinet și cu ajutorul testelor de specialiatate, plus un interviu, faptul că pe lângă alte tulburări mintale, sufeream și de anxietate. Despre restul vă voi povesti altădată. Cert este că nodul în gât, senzația continuă de blocare a bolului alimentar în gât, apărută spontan, fără vreo legătură cu vreun eveniment anume, sau vreun gând automat, este cel mai des resimțit simptom pe care l-am experimentat. Tremurul, amorțirea membrelor inferioare în special, transpirații reci, atacuri de panică sau nevoia excesivă de a merge la toaletă pentru a urina sunt unele dintre simptomele pe care le-am resimțit în perioada respectivă.

Ideea este ca la începutul articolului am vrut să mă scuz, să mă fofilez ușor și să amân să postez din cauză că atunci când trăiești cu anxietate, unele dintre simptomele despre care am și vorbit, ies la iveală când te aștepți mai puțin. Grija anticipativă excesivă a fost la locul ei zilele acestea, însă am descoperit ceva. Pentru mine scrisul a devenit terapeutic și un prieten real în momente de deznădejde, rătăcire, tristețe sau furie. Am început să scriu și acum și mi-am dat seama că ajutându-mă pe mine, vă pot ajuta și pe voi. Așa că sper să vă analizați comportamentul corect, fără a exagera sau diminua din sentimentele pe care le aveți, să cereți ajutor dacă e nevoie și să nu uitați: Frica este o minciună!

Stai jos

Am primit un comentariu la prima mea postare și am vrut să împărtășesc cu voi sentimentele care m-au încercat. Până la urmă despre asta este blogul acesta, vă spun ce simt și voi empatizați sau nu. O fac și pentru toți copii care sunt bullied la școală, să vadă că lucrurile astea se întâmplă toată viața. Ele nu încetează niciodată, doar că depinde de noi cum vrem să reacționăm și ce impact lăsăm să aibă aceste intervenții ale unor necunoscuți, practic, să aibă asupra sufletului nostru. De câțiva ani buni încerc să mă ascund. La început nu ieșeam deloc din casă de teama că cineva din trecutul meu m-ar putea vedea pe stradă. Stăteam cel mai mult in pat, sub pătură și ieșeam doar cu cele 5 persoane care deja știau cine am devenit fizic și psihic. Nu mi-a fost ușor, dar nu vreau să mă plâng, nu asta este ideea. Vreau să recreez cât mai exact ceea ce am simțit atunci: rușine, frustrare, supărare, negare, scârbă. Toate erau îndreptate spre mine. În încercarea mea disperată să găsesc un vinovat, în loc să găsesc în mine puterea de a accepta ceea ce a determinat să ajung în punctul acela, m-am blamat pe mine, m-am pus la pământ eu pe mine însămi. M-am ascuns pentru că nu știam cum altfel să gestionez lucrurile și voiam să nu vadă nimeni în cine m-am transformat, fizic vorbind. Mi-am condiționat fericirea; ¨voi fi fericită când voi reuși să slăbesc, când voi purta din nou hainele pe care le purtam în liceu¨, pe care refuzam să le arunc. Concentrarea mea era pe Condiționarea fericirii mele și asta a dus la epuizarea propriului eu. Eforturile mele erau canalizate greșit, astfel, în momentul în care trebuia să învăț pentru sesiune sau să fac ceva curățenie sau pur și simplu să am grijă de mine, nu mai reușeam. Esența mea, eul meu era epuizat. Dormeam mult și mă trezeam la fel de obosită, mâncam să astup un gol care nu se mai astupa.

În psihologie, ne folosim de un manual de diagnostic al tulburărilor mintale DSM, din care voi parafraza. În depresie, simptomele nu sunt numai scăderea apetitului, ci și creșterea lui. Oamenii depresivi nu trebuie sa fie niște stafii ca să fie credibili, oamenii se îngrășa din diverse motive, iar mâncatul in exces nu e un motiv. E o consecință a unui motiv. Mâncăm pentru că vrem sa trăim. A trai este un motiv. Mâncam pentru ca suntem triști, depresivi. Faceți analogia.

Oamenii mereu o sa aibă ceva de spus, mereu o să proiecteze propriile frustrări, neajunsuri asupra voastră. Fie că sunt părinții, fie că sunt prietenii sau oamenii care habar n-au de voi, nu îi lăsați să vă pună la pământ. Nu are nimeni dreptul să vă spună cine aveți voie să fiți sau cum să fiți. Corpul meu, regulile mele. Așa arăt eu!

Asta e o scrisoare pentru toți cei care mă știați ca în prima poză. Așa arăt eu acum și nu, nu îmi e rusine. Nu îmi e rușine pentru că în interior sunt tot eu, mai bogată, mai calmă, mai liniștită și mai iubitoare față de mine. Nu îmi e rușine pentru că în momentul în care am încetat să mă gândesc la felul în care arăt și am ieșit să interacționez cu oamenii, m-am implicat în voluntariat, am mers la conferințe, am ieșit la o terasă sau m-am plimbat în afara mașinii de mâna cu viitorul meu soț, viața mea a înflorit. Mi s-au deschis uși și noi oportunități. Acestea mi-au dat voie să cresc, să devin. Am întâlnit oameni care mi-au strâns mâna și m-au luat în brațe pentru că, mi-au spus ei, i-am ajutat. În momentul în care nu mi-a mai fost rușine, m-am iubit pe mine complet și fără reproș; iar când am învățat să mă iubesc pe mine am reușit să îi iubesc și pe ceilalți așa cum merită și să îi ajut așa cum mi-au cerut.

Plenitudine

M-am tot gândit despre ce să fie prima postare care inaugurează domeniul oficial al blogului meu. Răspunsul l-am găsit în lanul de lavandă de la Mădăraș, în mirosul ăla de liniște, pace, relaxare completă. Cine suntem noi atunci când nu ne privește nimeni? Ce muzică ascultăm, ce ne place să purtăm, cum ne place să vorbim, cum ne place și pe cine să iubim? Trăim cu adevărat atunci sau când facem cele mai frumoase poze din vacanță, de la restaurantul ăla Instagramabil și când purtăm cele mai scumpe haine din dulap? Cred ca răspunsul ni-l putem da în propria tăcere și nu am verificat statistic, dar cred că ne gândim cu toții la același lucru. Sau cel puțin ne dorim să fim suficient de fericiți ca să vrem, să alegem să fim noi cu noi înșine și singurătatea să nu fie apăsătoare, ci mai degrabă o stare de plenitudine. Eu cred că trăim atunci când închidem ochii și nu ne e frică de întunericul din mintea noastră, pentru ca el ne arată ceea ce a vizualizat sufletul nostru. Ne arată locurile prin care am umblat, apa pe care am simțit-o și în care ne-am cufundat, momentele în care soarele ne-a atins suav pielea, săruturile intense, dansurile nesfărșite, neobosite, momentele când nu ne-a fost frică nici să murim, nici să iubim. Thanatos și eros erau in gândurile noastre aceleași, frica nu exista și sufletul nostru era la locul lui, undeva integrat in univers. Nu trăia in minciuna construită de lumea socială și era simplu și suficient, realmente un suflet și atât. 

Cred cu tărie ca dacă toți cei care am trecut prin momente dificile, care ne-am gândit cu adevarat la cum ar fi sa murim din propriile noastre mâini, cei care cunoaștem cu adevărat ce înseamnă să îți dorești mai mult ca orice să nu exiști și, cu toată ființa ta, să dispari atunci pe loc, ajungem să vedem măcar o clipă viața așa cum am descris-o mai sus am deveni dependenți de ea în această formă. EU am reușit, am înlocuit dependența mea de tulburările mele psihice, de frământările mele interioare, într-o dependeță de viață, de bine, de aer proaspăt care îmi umple plămânii. Intensitatea noastră a persoanelor dependente de astfel de manifestări ale propriului creier, suflet, psihic, este o reală putere. În mâinile nepotrivite, poate fi o armă letală întreptată spre propiul destin, însă folosită corect, intensitatea sentimentelor poate aduce starea de împlinire, de bucurie pură. Și nu e nevoie decât de foarte puțin pentru a vrea mai mult, de la un strop de fericire, să o cauți pe cea eternă.

De ziua ta

Cu toții ne simțim astăzi copii și pe buna dreptate! In noi mereu va exista copilul acela la care ne uitam nostalgici in poze. El nu a dispărut, doar se odihnește in interiorul nostru. Se trezește din când in când și atunci când o face nu ii reproșați ca nu a dispărut de tot, ca nu s-a maturizat sau ca se prostește copilareste. Lăsați-l sa se joace și nu îl faceți sa se simtă nedorit. El face parte din voi. Când greșește vorbiți cu el cu o voce blândă, cuvinte frumoase, asertiv și responsabil. La mulți ani Georgienica, eu încă învăț sa te iubesc și vreau sa ajung sa o fac din toată inima. Și ce dacă îți place încă Maleficent și personajele din poveștile Disney? Și ce dacă încă iei in brate toate plusurile din magazine? Continua sa o faci. Eu ma bucur ca încă nu te-ai maturizat complet. Îmi pare rău ca uneori tip la tine, ca uneori uit ca ești doar speriata și ai nevoie sa te încurajez. Încerc sa îmi aduc aminte in fiecare zi ca faci tot ceea ce poți și asta e suficient.

Fiti responsabili

Fiți responsabili cu sentimentele voastre. Investiți in inteligenta voastră emoțională, dacă nu v-a învățat nimeni sa o faceți sau dacă nu ați făcut-o pana acum. Acceptați sentimentele de orice tip, identifica le corect și dați seama ca e ok sa reacționezi conform lor. Nu ești depresiv dacă ești trist o data, sau anxios dacă ai “emoții” înainte de un date. Nu e amuzant, nu te face mai valoros sa folosești in exces cuvinte atât de mari. Anxietatea, depresia sunt boli cum e cancerul, cum e o boala autoimună. Sunt tulburări mentale. Exista o carte foarte scumpa care indica acest lucru, dacă ceilalți indicatori nu sunt suficienți pentru unii dintre voi. Ce încerc sa zic este ca unele lucruri atrag alte lucruri. E ca o melodie pe care o Asculți la caterinca prima oară. O Asculți pentru ca vrei sa razi, ți se pare Funny și apoi ajungi sa o fredonezi încontinuu, sa îți placa chiar și sa nu ți o mai poți scoate din cap. Intr-o mică sau mare măsura toți am fost marcați de anumite experiențe in prima parte a vieții, iar cu triggeri potriviți lucrurile reactioneaza mai târziu in viața noastră. Lucrurile astea le spun oamenilor in aceeași masura in care mi le spun și mie. Eu am făcut treburile astea, din varii motive, ca am vrut atenție și n-am știut altfel cum sa comunic ca am nevoie de mai mult, fie ca am văzut la alții cum suferă și am crezut ca așa trebuie sa sufăr și eu ca sa primesc mila celorlalti, fie ca trebuie sa fie mai dramatic, mai puternic, ca lumea sa ma creadă, ca ce simt eu e real și chiar e ceva neinregula cu mine. In afara de emoțiile pozitive, și chiar și acolo era un amalgam și încă este in capul meu, cele negative oricum erau neglijate. Ești o fricoasa, ești prea sensibilă, nu te mai prosti, nu te mai preface, ceilalți copii cum pot sa se lovească și sa nu plângă și tu imediat bocești. Și treburile de genul continuau cam așa in capul meu: Ce simt ori nu e real, ori nu e suficient de bine exprimat ca lumea din jur sa creadă. Sa creadă am nevoie pentru ca eu totuși simt ceva acolo, ca ma doare ceva, dar nu știu ce și am nevoie de ajutor. Important este sa știm noi înșine cine suntem, cum simțim și ce simțim corect, pentru a putea fi noi cei care ne ajutam pe noi. Sa fim noi cei care suntem sprijinul nostru.

Not a therapy session

Asnoapte mi-am adus aminte de ce am început sa scriu aici. Pentru ca oamenii care au nevoie sa vadă ca sunt aici, sa știe ca sunt aici. Singurul meu regret este ca n-am scris treburile astea când trebuia și ca mi-a fost teama sa popularizez ceea ce ziceam aici mai tare, ca mai multă lume sa vadă ce scriu. Depresia e ceva ce nu pleacă niciodată. Și nu vorbesc din cărți, nu vorbesc din prisma a ceea ce am aflat la facultate, vorbesc din experiența mea, pentru ca e nevoie ca mult mai multe persoane sa iasă in fata și sa spună prin ceea ce au trecut. Empatia, sentimentul de apartenența intr-un grup, recunoașterea și validarea problemelor, care tot li s-au spus ca nu sunt reale, aceștia sunt determinanții pentru ca cei care se chinuie cu monștrii depresiei, anxietății sau a altor tulburări sa facă primii pași spre tratament, fie el medicamentos, fie el strict psihoterapeutic. Nu vreau sa pierd pe nimeni, nu mai vreau sa pierd pe nimeni. Pe oricine, ca îl cunosc, ca nu îl cunosc, ca îmi e prieten, ca nu îmi e. Pentru ca cei care au trecut prin asta înțeleg la ce ma refer. Nu-i vorba de egocentrism aici, nu-i vorba ca e despre noi, ci suferim la fel de mult pentru toți oamenii care ajung sa se sinucidă pentru ca știm ce a fost in capul lor. Am fost și noi in întunericul ăla și nu trebuie idealizat acest lucru. Nu e cool sau blana sau cum mai ziceți voi acuma sa fii depresiv sau anxios. Nu e mișto sa iti scrijelesti mâna cu lama sau sa folosești cuvântul depresie de-angardu. Și nu e ceva ce poate fi diagnosticat pe google sau nici măcar. E de cacat. E mai rău de atât. Nu poți folosi cuvinte frumoase sa împachetezi ce e in capul tău când iei decizia sa faci asta. Nu vreau sa mai pierd pe nimeni. Sunt aici, nu știu cine ești dar sunt aici și dacă ai nevoie uite îți fac cu mâna prin postarea asta. Sunt aici, observa cum dau frenetic din mâna. Hai sa povestim, hai sa vezi ca exista oameni care te înțeleg, care te cred, in fata cărora nu trebuie sa îți fie rusine. Nu facem terapie, nu facem consiliere, hai sa fim prieteni măcar pentru câteva ore. Hai măcar sa incercam.

Amintiri de prin 2017

Vreau să țin minte ce am simțit astăzi. Vreau sa nu uit in putinele momente, nu de fericire, ci de pauza de la depresie ceea ce m-a incercat astazi. Sunt inchisa intr-o colivie din care gurile, urechile, ochii celor din jur nu ma lasa sa evadez. Nu stiu nici unde sunt pe drumul vietii, nici unde ma indrept sau daca stau pe loc sau daca merg inapoi. Nu stiu cine sunt si am doar o vaga impresie ca stiu cine vreau sa fiu. Cand imi e greu sunt nefericita si atunci cand sunt fericita imi e frica sa ma bucur de asta. Am ajuns in punctul in care imi e frica sa mor, insa nici sa mai traiesc nu vreau. Am obosit sa ma gandesc, am obosit sa ma trezesc dimineata si uneori obosesc sa mai respir. Uneori chiar ma doare cand respir. Nu mai am deloc incredere ca voi ajunge sa fiu o alta persoana decat cea care sunt acum. Uneori imi vine sa urlu si sa plang pana cuiva i se va face mila de mine si mi va spune ce sa fac sa fie bine. Oare asa trebuie sa fie viata? Asa se simte ca traiesti? Doare atat de tare… Simt mai mult ca sunt moarta de mult pe dinauntru, doar corpul nu mi-a putrezit. Vreau sa spun cuiva ce simt si sa ma creada.. Sa ma ajute si sa creada si pentru mine ca totul va fi bine.