La revedere

Am scris asta acum ceva timp când m-a bătut un gand inițial sa nu mai scriu public. Am alungat gândul și am continuat sa postez. A trecut un an in care am vrut sa văd dacă pot sa fac asta, eventual sa găsesc o modalitate de a transforma pasiunea mea in ceva din care sa pot trai. Mi-am dat seama ca nu e pentru mine și ca scrisul e doar un hobby care îmi face plăcere atâta timp cât nu vine la pachet cu presiune, expunere, angajament. Va multumesc tuturor celor care ați fost alături de mine in aceasta călătorie! Va imbratisez cu drag și sper ca sunteți bine!

Cred ca a venit timpul sa ne luam rămas bun și jurnalul meu online sa ia sfârșit. Am început sa scriu in nopțile in care nu puteam sa adorm de durere, in care ma sufocam in lacrimi și in care îmi doream nu sa mor, ci pur și simplu sa nu fi existat niciodată de la bun început. Cu timpul am depășit acele momente, însă am continuat sa scriu in taina atunci când simteam ca am ajuns iar la o rascruce de drumuri și nu știam pe unde sa o apuc. Am început sa scriu pe blog pentru ca am observat in jurul meu ca sunt oameni care suferă la fel ca mine, care sunt bolnavi, dar nu de vreo boala clasica sa ii zic așa, ci de o boala “rușinoasa” despre care lumea evita sa vb. Am văzut ca oameni foarte apropiați mie nici măcar nu își dau seama ca viața nu e așa cum o văd ei. Am vrut in secret sa scriu pentru ca oamenii aia sa ma citească și sa își dorească sa se vindece. In schimb m-ați citit câțiva dintre voi și mi-ați scris. Nu ma așteptăm, dar m-am bucurat. Am continuat sa scriu și am vrut sa vorbesc cât mai multor persoane și mesajul meu sa ajungă la cât mai mulți oameni. Mi-am dat seama ca ar trebui sa platesc un preț, sa fiu mai activa, mai publica, mai asumată. Am spus ca hai, pot și eu sa devin o “influencer ita” de dragul de a-mi transmite gândurile. Am realizat însă destul de repede ca nu pot face asta, ca nu toți oamenii vor sa ma citească și nu toți oamenii care ma citesc ma înțeleg. Mi-am dat seama ca încă sunt fragila și ca a ma expune câtorva persoane este deja suficient de greu. Cred in continuare ca educația psihologică, despre psihologie, despre sexologie, despre ce înseamnă sa fii om in societatea din zilele noastre, pe lângă ce înseamnă educația din scoli, rigida, clasica și băgată pe gat, e extrem de necesară. Îmi doresc sa militez in continuare pentru aceste lucruri, însă cred ca a venit timpul sa nu mai stagnez in ceea ce privește propria persoana. Postările mele sunt despre mine, despre memoriile mele despre depresie, sunt scrise intr o nuanță personală, intimă, îmbinata cu concepte din psihologie și cred ca tocmai asta ma face sa rămân agățată cumva bolnăvicios de trecutul meu. Cred ca atunci când voi fi mai pregătită voi reveni sub o forma sau alta in mijlocul discuției despre aceste patologii care încă se lupta sa iasă la lumina și sa primească atenția cuvenita din partea societății, a sistemului medical, dar mai ales a oamenilor care suferă de așa ceva. Între timp, ma concentrez pe mine, ma desprind de trecut, ma vindec si devin.

Totuși sper sa nu uitati ca dintre patologiile psihiatrice, tulburările mintale, psihologie și frica doar ultima este o minciuna!

Nu spune stop înainte de vreme

Dacă opresti terapia înainte sa fie cazul, înainte ca ea sa fie cu adevărat gata e ca și cum ai opri un tratament pentru o boala autoimună. Scuze, nu mai avem suficienți bani sa continuam. E ca și cum nu ai mai avea timp sa îți faci rutina obligatorie pentru problema pe care o ai cu acneea. Scuze, nu mai am timp sa trec prin cei 5 pași de aplicare a produselor și dimineața și seara. E vorba de priorități de cele mai multe ori, nu de timp sau de bani. In final toate duc la același lucru: moartea, fie ea fizica sau a sufletului, a spiritului. Văzusem desigur un story pe Instagram, văd ca in ultima vreme ma inspira mult oamenii pe care ii urmăresc acolo, după o triere la sânge as putea spune, in care cineva spunea ca am citit, m-am documentat despre ce simt. Am conștientizat de mult cine sunt și care sunt traumele cu care vin din spate. De ce uneori ma simt cum ma simt și de ce uneori simt ca nu mai pot. Am toate instrumentele, modalitățile, le știu pe toate, dar, din pacate, nu pot sa le pun in funcțiune. Când am ajuns in terapie am învățat sa lucrez activ la mine, sa ma iubesc activ și real, sa ma privesc cu adevărat pe mine și sa ma ascult intern, introspectiv. Sa ma simt prin toți porii și sa știu unde mai exact ma doare și de ce. Sa ma mângâi, sa ma țin in brate, sa ma las sa cad și sa stau acolo pe podea in lacrimi. Terapia mi-a dat vocea înapoi, mi-a dat voie sa îmi dau voie sa fiu cu greșeală, perfecta in imperfecțiunea mea, sa fie un dans între cea pe care o urasc și cea pe care o iubesc. Sa accept ca sunt produsul iubirii dintre doi oameni care sunt frumoși și ei cu defectele lor, iar faptul ca eu sunt o oglinda alcătuită din mai multe bucatele de la ei este o binecuvântare. Dar, ce se întâmpla când închei terapia mai devreme de timp? Te minți ca vei fi bine singur, te minți ca anestezia a trecut și ca poți face pași fără ajutor. Reușești sa mergi puțin, dar începi sa te sprijini de pereți, picioarele se lasă moi și tremuri. Spaima intervine, te uiți in jur după ajutor, dar l-ai refuzat și nu e nimeni acolo care sa te oprească din cădere. Cazi. Stai acolo câteva minute bune și apoi încerci sa te târăști spre pat, dar rămâi neputincios pe jos, lângă el. Nu ai mâinile suficient de puternice sa compenseze lipsa mobilității in propriile picioare. Iar patul e înalt, e sus.

Ce se întâmpla după ce renunți la terapie pentru ca îți e frica, pentru ca nu mai poți, pentru ca nu mai e o prioritate pentru tine? Ești vesel, ești mulțumit ca ai reușit ceva, câteva zile, o luna și apoi ești din nou trist.

E greu sa o iei de la capăt cu altcineva, e greu sa faci din nou o prioritate din terapie pentru ca financiar ai alte cheltuieli, timpul ți l-ai ocupat acum cu altele și vine vara și promiți ca o sa te plimbi, ca o sa ieși, dar știi ca nu o vei face. Nu pentru ca nu vrei, ci pentru ca e greu sa nu cazi din nou intr-o stare latenta, de rutina, de neajutorare învățată. Pe toate le știi atât de bine, sunt familiare și sunt confortabile. Dar sunt oare ce e bine cu adevărat pentru tine?

De ce citesc?

Citesc acum o carte și îmi dau seama din nou cât este de important pentru noi oamenii sa simțim ca aparținem, ca facem parte dintr-un grup de oameni, ca mai exista măcar o persoana pe planeta asta, in universul asta care vorbește aceeași limba ca și noi când vrea sa explice lumii întregi ce se întâmpla in interiorul lor. Citesc cartea asta, cum le-am citit și pe cele din urma ei și ma gândesc iar și iar, pe masura ce avansez, cât de eliberator e ca cineva sa scrie ca și cum ai fi făcut-o chiar tu. De doua zile de când m-am apucat temeinic sa citesc plâng încontinuu și am nevoie de pauze serioase sa îmi revin. In prima zi nici nu am reușit sa citesc mai mult de o fraza și am zis in sinea mea, in timp ce bărbia deja îmi tremura și ochii mi s-au umezit, “astăzi nu sunt pregătită pentru asta”. Intr-o discuție despre efectul cartilor, am întâlnit o alta persoana care simte aceleași lucruri atunci când citește o astfel de carte, parca despre propria persoana, și spre mirarea mea, durerea asta nu face bine la toată lumea cum îmi face mie. Pentru mine e o durere care ma eliberează, care vindeca, care ma ajuta sa reflectez la ceea ce s-a tot adunat in inconștientul meu și sa aerisesc spațiul acela din mintea mea atât de întortocheat și plin de necunoscut. Uneori am zile când îmi spun și eu azi nu, dar de cele mai multe ori, o iau ca pe o ședința de “terapie” gratuită, pe care mi-o ofer mie. Pot face asta pentru ca din ședințele clasice, individuale de terapie am înțeles ca a fi vulnerabil nu e un dezavantaj, e un lucru necesar in calea spre vindecare. Controlul, continerea, nu-ul vehement in fata sentimentelor, lacrimilor, durerii sunt doar cărămizi ce alcătuiesc un zid in fata atingerii fericirii, a conștientizării, a acceptării, a vieții. Citesc pentru ca simt ca trăiesc când ma regăsesc cu alții, când sunt înțeleasă de alții, când aparțin împreuna cu alții. Citesc pentru ca îmi confirm ca am ales corect pentru mine de-a lungul timpului, ca am greșit, dar ca e ok ca am făcut-o, ca nu sunt cu nimic diferită pentru ca nu am iertat sau am urat. De scris, scriu pentru ca știu ca sunt oamenii care au nevoie sa ma citească, așa cum eu am nevoie de ei sa fiu citită. Scriu pentru ca vreau sa aparțin și știu ca sunt oamenii care au și ei aceasta nevoie, sa aparțină la rândul lor împreuna cu mine.

Fă cunoștința cu vocea ta blândă

Văzusem zilele trecute un instastory in care o tipa spunea de vocea din interiorul tău, vocea aia critica. Tot ea indemna privitorii sa nu ia in seama acea voce, sa nu o asculte. Consider ca sfaturile de genul acesta pot deveni foarte ușor nocive celor care le primesc. E ca și cum ai spune ca pentru a scapa de depresie muncește toată ziua, nu o sa mai ai timp sa fii depresiv. Poate puțin forțată comparația, însă I need to prove a point. E greu când traiesti o viața întreaga sa îți dai seama ca acea voce exista ca o entitate separată fata de tine, darămite sa o mai și ignori, când ea e 24/7 alături de tine. In primul rând trebuie sa conștientizezi prin multă munca cui ii aparține vocea respectiva, pentru ca de cele mai multe ori nici măcar nu este vocea ta. Ce tonalitate are? Ce nuanțe? Ce cuvinte folosește și mai important unde le-ai mai auzit pe toate? O data ce afli, de abia atunci poți mai ușor sa distingi acea voce ca fiind doar un produs al unor evenimente, interacțiuni cu alte persoane cheie din viața ta sau chiar traume. Apoi nu o poți ignora la nesfârșit, nu o poți lăsa nici sa palavrageasca ca o moara stricata in capul tău la fiecare pas, trebuie sa o lași sa se transforme in ceva bun, in ceva ce ai putea asculta mereu, intr-o voce calda, pe care ai vrea sa o auzi când ai greșit, când îți e greu, cu care ai vorbi copilului tău interior, vocea ta blândă. Repet, repet, tot acest proces necesita ghidare, conștientizare, lacrimi, munca, vulnerabilitate. Nu îți închipui ca la finalul postării, cu 10 minute de “meditație”, manifestare si mai știu eu ce, vei reusi sa faci aceste schimbări. Mereu tine minte ca drumul spre vindecare nu e ceva ce trebuie romanticizat, e ceva greu, la fel ca orice recuperare. Fii răbdător, dă-ți timpul necesar unei astfel de schimbări, cere ajutorul. Nu e ceva ușor, dar nici imposibil, mai ales ca exista ceva numit neuroplasticitatea creierului, care intr-o maniera foarte simplista înseamnă faptul ca mintea noastră poate fi modelată. Așa cum ne obișnuim sa facem, sa credem ceva anume, așa ne putem și dezvața de acel lucru. De aceea e important sa ne hrănim cu afirmații pozitive, sa fim iertători cu noi înșine și sa ne vorbim frumos chiar și atunci când ne vine sa țipăm la propria persoana. Înlocuiește “nu ești bun de nimic, ai dat-o in bara și de data asta” cu “e doar o greșeală, nu înseamnă ca sunt greșit cu totul. Data viitoare voi învață din aceasta greșeală”.

Terapeuții, ființe umane

Ieri mi-a spus mama, in spirit de gluma, ceva de genul ca eu sunt psiholog, eu ar trebuie sa știu mai bine(decât sa am anumite reacții, sau sa ma supăr, sau sa nu am răbdare și alte chestii umane, normale). Ideea este ca pana de curând am crezut și eu treaba asta, ca trebuie sa fiu perfecta. Ca eu nu am voie sa mai am probleme de ordin psihic, ca eu nu mai am voie sa am întrebări existențiale, frustrări copilărești sau pur și simplu perioade in care ma simt copleșită de tot. Ma gândeam ca trebuie sa dețin control absolut, ca am voie sa simt de toate dar eventual cate un minut doua și apoi sa scot bagheta mea magica de psiholog și sa fac ca totul sa dispară. Iar atunci când mi-am dat seama ca nu reușesc sa fac asta s-a instalat o panica uimitoare. Ma gândeam deja la faptul ca nu voi reusi niciodată sa imi fac meseria, ma simteam ca o impostoare și ma întrebam încotro ma îndrept de acum încolo știind ca nu sunt capabilă de… Perfecțiune. Bine, ca eu ma gândeam, ma raportam și declarativ numeam perfecțiunea, echilibru absolut. Încă nu știam ca prin tot ceea ce pretind eu de la mine nu vreau echilibru și nu accept altceva decât perfecțiunea însăși. Revelația a venit in momentul in care am zis cu voce tare cuvântul perfect și atunci m-am trezit la realitate. Da, simtul meu al responsabilității fata de aceasta meserie atinge cote idealiste(și bravo mie pentru asta), însă adevarul e ca omul din mine încă exista și va continua sa existe și după formari si după terapia individuală și după ani de studiu pe aceasta tema. Copilul meu interior va mai bate din când in când din picior ca vrea mai repede un lucru anume, va mai fi speriat de necunoscut, de boala și da va vrea sa plângă alaturi de adultul echilibrat, capabil de o doza moderată de autocontrol. Concluzia este ca nu trebuie sa pretindem de la terapeuții noștri sa fie perfecti, ci mai degrabă sa ne rugam sa dam peste cineva care are experiența personală a unei tulburări, care a trecut prin ceea ce am trecut și noi și a gasit calea spre vindecare. Nu o sa ne arate calea pe care a folosit-o(și dacă o face atunci fugiți mâncând pământul in cealaltă direcție, terapeuții nu îți arată cum sa îți traiesti viața sau o rețeta minune a fericirii, ei doar sunt un ghid in propria ta călătorie care îți aparține doar tie), dar empatia pe care a dobândit-o in călătoria sa, empatia aia autentica de “am fost acolo”, va face ca lucrurile sa fie mai ușoare.

Și dacă ești ca mine la început de drum in terapie, astăzi am aflat ca e ok sa te simți inconfortabil cu anumite practici sau penibil, sa nu te regăsești in ceea ce privește unele exerciții pe care trebuie sa le faci cu clienții tai. Pana la urma cel mai bine este sa urmam cu sfințenie ceea ce se spune in mindfulness și sa ne repetam ca orice simțim ,,E aici chiar acum. Orice ar fi este aici. Să manifest deschidere’’.

La revedere

Acum un an de zile am decis intr-o doară sa plecam in sfârșit de acasă, sa facem un drum lung, nou in viața noastră și sa ne luam cu noi pisica, cate un bagaj cu haine si ceva de mâncare de la părinți. Pe atunci visam ca asta sa fie doar primul pas, doar la 5 ore de casa, dar primul pas in doi departe de tot ce știam. Pe atunci visam ca de aici sa plecam și mai departe, sa ajungem poate chiar peste ocean și sa luam cu noi aceleași lucruri. Am descoperit un loc mic, magic parca și pe noi doi. Am avut o curte draguta la care am muncit in fiecare zi, am pus iarba, am plantat flori, am udat, am dat cu var copacii când a venit primavara și am vopsit gardurile înainte de Paști. Am servit atunci masa de Pasti departe de familia pe care o știam, afara pe terasa. Am deschis seara la 12 noaptea geamul, am aprins candela și ne-am uitat in zare. Era pustiu pe strada și parca și in sufletul nostru. Deja dorul ne adusese mai aproape de casa. Poate ca nu vom mai pleca totuși prea departe in continuare, poate ne vom stabili undeva in vest și vom fi pote Fericiți acolo. A mai trecut ceva și a venit vara. Seara ieșeam in curte și stăteam in iarba și citeam pana nu mai era lumina decât de la luna și stele. Din vara asta avem cel mai frumos suvenir din Targu Mureș, pe Zara, care încă e o pisica micuta care a venit pentru a fi alături și de Mitzi. Peste o luna dădeam licența, aici la etaj, in camasa și pantaloni de casa. Am reușit, am terminat și aici din nou am ales sa venim și mai aproape de acasă. Am ales masterul la Iași. Distanța aia mare pe care am vrut sa o punem între noi și lumea pe care o știam de mici se făcea din ce in ce mai mică. Acum nu mai trebuia sa plecam cât mai departe, ci aveam nevoie sa venim din ce in ce mai des cât mai aproape. Totul a fost atât de frumos, apusurile, orașul de sus, oamenii, mâncarea, grătarele, cărțile pe care le-am citit, muzica, Sibiu, Alba Iulia, Sebeș, Transalpina, Transfagarasan, Brașov… Targu Mureș. Mâine ne întoarcem acasă. Ne-am dat seama de niște lucruri in anul asta și de aceea mâine ne urcam toate lucrurile pe care le strângem in cutii de o săptămâna, ne luam cele doua pisici, ne luam de mâna și venim. Avem planuri mari, la noi acasă. Am învățat și niște lucruri pe care speram sa le putem aplica și acasă, sa creem bariere sănătoase, sa păstram relatii non-toxice și sa luptam și mai mult pentru visele noastre. E ciudat cât de frumos este creat sufletul omului, sa simtă atât de multe emoții intr-o singura clipa, sa fie și dulce și amar, și Tristețe și bucurie. In final, ma bucur ca e primul loc din care plec fără sa fi ajuns sa îl urasc, plec fix la fix cum s-ar zice. Încă îl iubesc. O sa îmi fie dor sa urc la etaj și sa ma pun in pat, sa am geam la baie și sa îl deschid in fiecare dimineața, o sa îmi fie dor sa beau cafeaua întinsa pe șezlong sub magnolie. O sa îmi fie dor de mine cum am fost aici, singura cu mine, sa am timp sa respir, sa nu-mi datorez decât mie totul. Mâine venim acasă, cu doua pisici, doua biciclete, un șezlong și cliseic,cu un bagaj de vise.

Experți și novici

Am sa folosesc aceasta platforma pe care obisnuiesc deja de ceva timp sa scriu ceea ce cred și ceea ce simt legat de anumite subiecte pt ca ma racaie din ce in ce mai tare tot ceea ce se petrece in mediul academic, in special in ceea ce privește mediul universitar.
De când noi studenții am devenit niște hoți, niște necinstiți și niște oameni cu o totala lipsa de respect pentru propriul viitor in primul rând? De ce plecam cu prezumtia de vinovatie in mediul online in care ne-am trezit și noi obligați sa studiem? A pornit totul oare de la noi și ne facem responsabili de ceea ce se întâmpla in lume și nu m-a anunțat și pe mine cineva? Da, sunt frustrata, obosita și încep sa detest din ce in ce mai tare ceea ce obișnuiam sa iubesc. Da, înțeleg ca e greu și pentru profesori, însă de unde examenele au devenit curse de cai, de când timpul s-a înjumătățit așa gratuit pentru noi, de când portofoliile au devenit infinite și cu cerințe absurde, explicate insuficient, prost sau deloc in timpul semestrului. Da, nu m-am implicat cât as fi vrut semestrul asta, da, nu am învățat cât as fi vrut, da, nu am fost suficient de prezenta, însă din ce ne-au tot învățat in anii astia expertul trebuie sa fie cel care se mulează pe context și pe novice. In cazul asta eu n-am văzut nici înțelegere, nici flexibilitate din partea experților, doar din partea novicilor. Ce era o data o colaborare s-a transformat intr-o tiranie in care numai unul are drepturi și celălalt doar obligații. Ma intreb oare cât o sa mai dureze durerea asta in cot pentru învățământ? Ma intreb cât o sa mai treacă pana când o sa se pună preț pe formarea noastră? Nu vreau sa vin fizic la facultate, nu asta e o rezolvare, pentru ca și când eram fizic la facultate toate aceste lucruri de care vorbesc erau mascate si ascunse sub preș. In online nu mai exista nici preș, nici nimic. Cât o sa mai tăcem din gura și cât o sa mai ținem capul plecat? Când o sa începem sa vorbim cu toții despre ce ne doare, despre ce ne apasă? Despre nedreptățile la care suntem pasivi in scoli, in facultăți? Când o sa dispară confuzia, nesiguranța? Când o sa fim motivați prin tehnicile astea complexe care ne sunt predate, in loc sa fim acuzați ca suntem o generație pasiva și ca ne caracterizează lipsa de proactivitate? Degetul pe care îl tot arătați numai intr-o direcție, ar trebui sa îl îndreptați și spre voi insiva și sa va întrebați dacă va faceți treaba așa cum trebuie. Între timp… noi o sa va furam, o sa fim necinstiți, o sa fim nesimțiți, o sa luptam ca in război pentru ca asta vreti de la noi. O sa rupem cu dintii unii din alții și dacă va fi nevoie și din voi. O sa va înlăturăm și o sa va luam locul și nu ne va mai rămâne un strop de mila la final. Pentru ca nu, nu totul trebuie sa fie greu in viața asta, astea sunt concepții vechi și de demult. Suntem in era in care totul e in viteza și nimeni nu mai are timp sa își îngreuneze viața, toti vrem sa o Simplificăm și sa fim Fericiți. Nu totul trebuie sa fie obținut prin sudoare, sânge și lacrimi.

P.s. Da, îmi e frica sa postez asta. Da, îmi e frica de repercusiuni pt ca am spus ce gândesc. Dar, da, m-am saturat.

Astăzi

Oare sa ma fi schimbat anul asta fără sa îmi dau seama? Sa mi se fi modificat prioritățile, interesele sau chiar sensul existentei mele? Posibil. Nu pot sa știu cu exactitate. Nu cred ca e corect nici sa stau sa cântăresc aici public ce am făcut și ce n-am făcut anul asta, dar știu ca chiar și dacă nu am reușit sa iau ce a fost mai bun de la pandemie e ok. Am lenevit și eu mult mai mult decât ar fi fost permis, am plâns, am avut stări depresive, atacuri de panica nenumărate, am stat prea mult de vorba cu gândurile mele și deseori m-am gasit abătută, pierdută in gol sau stăruind prea mult asupra trecutului și alegerilor mele, pe care le numesc incorect greșite. Dar, totuși ma regăsesc in ultima zi citind, nepăsătoare la faptul ca îmi scurtez din timpul de machiaj, cotrobăit prin haine și făcut parul. Am stăruit asupra unei cărți pe care am avut Ambiția sa o termin anul asta. Ma trezesc ca va scriu vouă aici, despre faptul ca am fost Ambitioasa și asta ma face sa zâmbesc. Nu s-or fi schimbat multe lucruri anul asta, dar acum câteva luni nu reușeam sa ma uit la mine și sa spun nici măcar un lucru frumos despre mine. Astăzi apreciez fără prea mult efort ca am fost Ambitioasa. Am fost curajoasa sa scriu și sa fac public ceea ce am scris și sa recunosc ca sunt un om, ca am nevoie de validare și vreau sa fiu văzută. Nu vreau sa fiu invizibila, pentru ca am ceva de spus. Nu contează ce va fi mâine, ce a fost s-a dus și e bine încheiat, nu contează sa fii mai înțelept in anul care vine, sa îți propui sa faci lucruri mai mărețe decât ai făcut in anul care a fost. Rezoluțiile care rămân pe hârtie, ambițiile prostește rostite in taina sau tuturor, dorințele, visele sunt nimic in fata prezentului. Astăzi, ce cuvânt superb, astăzi e lumina promisa de la capătul tunelului, astăzi e dorința, visul cel mai arzător, astăzi AM NEVOIE și nu TREBUIE. In final, astăzi ascult cu inima sufletul și încetez sa ma mai gândesc prea mult, astăzi simt și asta înseamnă ca astăzi trăiesc, respir, văd, mănânc, gust, ating, simt. Așadar, cum poate fi mai important ce a fost, ce va fi, dacă astăzi in loc sa fac lucrurile fără teama și sa pierd timpul in van, ma trezesc gândindu-ma la ziua de mâine? Astăzi, invat timid sa îmi spun nu și sa aman sa ma condiționez sa fiu cea mai buna versiune a mea. Deja sunt acum, aici, eu și asta e suficient.

Remisie întreruptă și gânduri negative

Scris pe 15.aug.2020

Uneori am sentimentul ca nu-mi găsesc locul pe acest pământ. Ca ar trebui sa fiu mereu in alta parte și ca nu am ajuns încă acasă. Tânjesc atât de tare după ceva ce nu am cunoscut niciodată, ceva pe care îl știu prin toți porii și celule corpului meu, poate imprintat in codul meu genetic și in memoria lui. Simt o melancolie apăsătoare, chiar Tristețe, de fiecare data când plec dintr-o vacanța, pentru ca nu am gasit ceea ce căutam încă.

Sau poate e frica de a rămâne singur, de abandon și din acest motiv vreau să i-o iau înainte. Vreau să întrec posibilitatea de a fi lăsată in propria singurătate, așa ca ma mint ca asta caut, un loc doar pentru mine. Îmi e frica mereu ca voi pierde părinții, mi-i imaginez in tot felul de ipostaze și pe mine la fel, in care nimeni nu vrea sa fie niciodată. Mi se par presimțiri și vreau sa fiu in garda. Stau in garda, sunt pregătită, dar nu… stai! Nu sunt, nu sunt deloc, nu vreau sa văd, sa aud, sa trăiesc așa. Cum as putea sa le dau drumul vreodată, când ei mie niciodata?! Și oare, ce ar zice lumea dacă eu as fi ok și mi-as trai viața in continuare? Ca nu i-am iubit? Ca nu ii mai iubesc? Ca i-am uitat? Dar părinții mei sunt bine, și eu la fel.

Sau poate o fi presiunea asta pe care o simt, ca și cum toată lumea ar pune simultan mâna pe pieptul meu și mi-ar face masaj cardiac forțat sa respir in ritmul impus de ei. Trăiesc cu sentimentul halucinant ca toți vor și se așteaptă la ceva de la mine. Nu pot, nu sunt suficient, nu voi fi niciodată suficient, nu mai vreau sa trăiesc așa. Vreau sa renunț, orice e mai simplu decât sa traiesti așa. O frica constanta și uneori pulsatilă, ca privirile celor din jurul tău sunt mereu ațintite spre tine, ca te urmăresc dinadins și vor sa nu Reușești. Parca vor sa te vadă la pământ, numai ca sa aibă dreptate in privința ta. Ca nu poți, ca nu ești suficient și ca nu vei fi niciodată, și încet încet nu mai vrei sa traiesti așa.

Doar ca toți acești ochi nu sunt ai altcuiva decât ai tai, ațintiti ca o mie de cuțite asupra propriei ființe. Acești ochi nu sunt de fapt niște ochi, ci gândurile tale negative automate. Care suna exact așa cum le-am descris mai sus sau pot lua forma cititului gândurilor celorlalți, suprageneralizarea etc.

Ideea este ca atunci când îți dai seama ca asta se întâmpla in mintea ta, ca uneori factorul absurdității afirmațiilor pe care le fabrica mintea ta este mult prea mare, trebuie sa găsești o metoda de a te opri. Eu nu știu sa te ajut momentan, nu am descoperit ce recomandări sa fac, însă îți pot spune ce fac eu. De cele mai multe ori scriu, tot ce îmi vine in minte pentru ca atunci când citesc conștientizez mai ușor ca unele lucruri pe care mi le spun eu mie sunt ireale și doar in imaginația mea. Raționalizez, pot avea chiar o Conversație cu voce tare cu mine însămi unde analizez cuvintele și încerc sa le descâlcesc. Îmi aduc aminte ca orice s-ar întâmpla exista un final al evenimentelor la care ma gândesc, a scenariilor pe care le creez, iar aproape mereu, acestea nu sunt așa de rele, ba chiar deloc, pe cât ma las sa îmi imaginez. Fac exerciții de respirației sau meditez, pentru ca vreau sa îmi concentrez atenția de pe gândurile mele care zboară intr-un vârtej continuu de negativ și sa o îndrept spre ceea ce vreau eu. Iar toate aceste acțiuni și multe altele, probabil mult mai terapeutice, nu înseamnă altceva decât recăpătarea propriei puteri.

Așa ca nu uita sa muncesti tu cu tine pentru a fi in control cu gândurile tale, fii atent la emoțiile tale și Frica este o minciuna!

Hai sa nu scăpăm de nimeni

Am văzut astăzi un titlu al unei bloggerițe pe care o urmăresc și care spunea așa: ¨Scapă de cerșetorii de atenție¨, și mi-am dat seama că am văzut de prea multe ori titluri de genul acesta. Scapă de oamenii imaturi emoțional, scapă de oamenii depresivi, scapă de nu știu mai cine. De ce? De ce nu învățăm să educam lumea să tolereze, să integreze, să ajute oamenii de genul? Scapă de ei, unde? Îi aruncăm la gunoi și uităm că există? Ne prefacem că viața noastră e ok și fără oamenii pe care îi iubim doar pentru că au defecte sau boli psihice, fără măcar să ne întrebăm o secundă, de ce individul respectiv vrea atenția mea? De ce persoane respectivă vrea să mă încarce cu problemele lui? În loc să ne dorim să scăpăm, poate că ar trebui să ne întrebăm dacă toate aceste suflete au ajuns într-un punct în care nu mai pot căra singure povara pe care o duc. Aceste suflete poartă cu ele un bagaj atât de greu uneori încât nu mai au puterea sau au uitat cum se cere ajutorul și acționează cum știu mai bine. Uneori rănind sau îngreunând oamenii din jurul lor.

Omul este o ființa socială, oricât de mult ne-am dori ca viața noastră, deciziile, alegerile pe care le facem să nu fie influențate, realist vorbind, lucrul acesta nu se poate întâmpla.

Dar revenind; cu toții suntem disfuncționali, sau poate în anumite situații, toxici pentru alte persoane din jurul nostru. De cele mai multe ori acele persoane ne sunt apropiate, importante chiar, altfel nu am mai exercita o influență semnificativă asupra lor și invers. Așadar, când spunem că vrem să scăpăm de oamenii de genul cred că ar trebui să ne gândim că și noi putem fi considerați ¨un bagaj¨ al cuiva care ar vrea să scape de noi. Cineva în care poate ne-am pus baza, cineva în care avem încredere și care ne face să ne simțim ascultați, apreciați, în siguranță cu greutățile noastre. Tu ai vrea ca cineva drag ție să vrea să scape de tine? Să înceteze să îți mai răspundă la telefon, le mesaje, să te scoată din viața lui fără vreun avertisment doar pentru că vorbești prea mult, te plângi prea mult, te placi prea mult, te interesează prea mult viața lui, sau oricare alt motiv?

Cred că privim total greșit problema: vrem sa scăpăm de oamenii “răi”, de oamenii prea buni, de oamenii “defecți” etc. Nu există așa ceva, oamenii sunt oameni și nu trebuie să fie definiți de greșelile lor. Perspectiva pe care consider că ar trebui să o avem este următoarea: învață să nu lași acțiunile celorlalți să îți afecteze bunăstarea, ajută-i pe oamenii care vor energia ta să o folosească fără să te epuizeze, învață să fii empatic și tolerant într-un mod corect și sănătos pentru tine. Se pare că în societatea asta egocentrică, individualistă, pierdem ceva atât de important, atât de prețios: umanitatea noastră. Vrem atât de mult să reușim. Eu să fiu fericit, eu să am bani, eu să fiu iubit, eu să fiu ca un burete și să absorb tot, dar la final, la capăt, dacă am scăpat de toți oamenii în loc să învățăm să îi integrăm în viețile noastre și să armonizăm relațiile interumane pe care le avem, pe cine vom mai avea alături de noi pentru a împărtăși totul? 

Așa că sper că faceți tot posibilul ca și oamenii din jurul vostru să se vindece o dată cu voi, să cereți ajutor, dar să nu uitați să îl și oferiți și desigur: Frica este o minciună!