Sala de așteptare #2

Cât de minunată e viața. La asta mă gândesc acum, în timp ce aștept să îmi vină rândul să joc beerpong. Am vocea răgușită, după foarte, foarte mult timp în care nu am avut nimic la ea. Acum vreo 3 ani de zile era ceva absolut normal să explic dupa fiecare weekend că am noduli pe corzile vocale și că vineri și sâmbătă am petrecut, m-am distrat, am trăit. Timpul a trecut și lucrul acesta a devenit o raritate pentru mine… Ieșirile și ele, weekendul petrecandu mi-l ascunsă sub pătură sau admirand, doar din mașină, ce viu e orașul. Mi-aș fi dorit să ies din mașină, însă nu puteam. Anxietatea era singura care nu mă lăsa să văd cine sunt prietenii mei și pusese stăpânire completă pe gândurile mele. Vocea nu imi mai era răgușită.

Nu mai e timp, ies la o țigară. Urmează jocul. Dupa 3 ani de zile de abia vorbesc, vocea mea e din nou răgușită, nopțile sunt din nou albe. Sunt mai tânără ca niciodată, sunt mai vie ca niciodată!

Published by Georgiana-Elena

Notițele nefinisate, spontane și gândite la rece ale unui om care trăiește cu anxietate și care a avut depresie. Despre lupta mea pentru o viața normala, echilibrata și cum ma repar pe mine pentru a-mi îndeplini visul: sa ii pot ajuta și pe cei din jur. En: Uncut and spontaneous notes from a human being that lives with anxiety and had depression in the past. About my fight for a normal, balanced life and how I fix myself, so that I will be able to fix others.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: