Uneori mă mai poartă gândurile în zone ale inconștientului în care în mod normal nu-mi dau voie sa merg. Uneori e prea dureros, am lăsat acolo amintiri care ma dor, dorințe care nu mai au nici o șansă, oameni care încă, nu știu de ce, dor.
Oftez prelung, dupa ce am deschis din nou pagina determinata să scot din mine melancolia, regretul, frustrarea. Le las aici cu voi, o parte din mine, din mintea, din sufletul meu, care încă se cicatrizează. Sunt zile și zile. Astazi e una cu priviri în gol, cu nostalgie, cu lacrimi, cu ceva toamnă. Aha, deci acesta este motivul reflectării mele.
Încerc sa fiu vagă, deși mă gândesc la ceva anume. La o mașină a timpului, care să mă ducă suficient de înapoi sa schimb ceva. E fantasmagoric, dar astazi îmi dau voie sa ma plimb prin inconștient, într-un mod conștient. Sortez emoții, momente, decizii… Decizii definitive. Irevocabil. Ma izbesc de un semn de ieșire. Am zăbovit prea mult. Am bocit, bolit, târâit prea mult prin propriile gânduri.
Ma întreb din nou și în această dimineață o tonă de lucruri. Să-mi pară rău că n-am tras mai mult, că n-am iertat mai mult, că nu m-am lăsat să uit mai repede? Cum aș putea sa uit, când s-a scurs atâta timp, mult împreună și puțin separat. Încă doare, încă e dor. Oare au fost într-adevar așa multe momente urâte, dacă eu mi le amintesc doar pe cele frumoase? Sunt confuză și aș vrea sa gasesc un alt vinovat, însă ori cât de multe argumente aș avea împotrivă, vinovatul sunt tot eu.
