Copilul meu a luat trofeul la festivalul X ulescu, ba al meu e triplu olimpic la matematică cuantică, fizică și chimie. Copilul meu de numai 2 ani știe să citească romane de Dan Brown și mi le explică și mie… Mai are rost să continui? De ce n-aud mai des: copilul meu timid astăzi și-a făcut un prieten la școală, a ridicat mâna să iasă la tablă la matematică. Copilul meu nu suferă de o boală psihică și a trecut cu bine prin liceu fără să adoarmă, nici măcar o dată plângând. De ce nu aud: copilul meu știe cine sunt, poate să îmi spună că mă iubește și simt asta, copilul meu nu mi-a spus niciodată că e un om de nimic, că e un prost și nu m-a privit niciodată gol, ca o umbră dezorientată. Copilul meu nu a vrut niciodată să se sinucidă.
Nu sunt părinte și nu judec pe nimeni aici. Am fost copil și observ în jurul meu comportamente pe care nu le înțeleg. Copiii făcuți din egoism, împovărați pentru a duce viața părinților, neînțeleși într-o societate pe care cine naiba o mai înțelege? Le cerem luna de pe cer, le cerem totul, când nici noi n-am putea să facem unele lucruri. Profesori, părinți, frați, surori, copiii noștri o iau de la capăt, se ridică de jos, s-au născut și trăiesc în timpurile în care psihicul, sufletul înseamnă ceva. E foarte greu să schimbi mentalități, eu am reușit să o schimb doar pe a mea și mărturisesc ca a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut, însă nu e imposibil. Iar în relația expert-novice, degetul e mereu îndreptat spre cel înțelept , spre cel știutor, spre expert, niciodată invers!
