Plenitudine

M-am tot gândit despre ce să fie prima postare care inaugurează domeniul oficial al blogului meu. Răspunsul l-am găsit în lanul de lavandă de la Mădăraș, în mirosul ăla de liniște, pace, relaxare completă. Cine suntem noi atunci când nu ne privește nimeni? Ce muzică ascultăm, ce ne place să purtăm, cum ne place să vorbim, cum ne place și pe cine să iubim? Trăim cu adevărat atunci sau când facem cele mai frumoase poze din vacanță, de la restaurantul ăla Instagramabil și când purtăm cele mai scumpe haine din dulap? Cred ca răspunsul ni-l putem da în propria tăcere și nu am verificat statistic, dar cred că ne gândim cu toții la același lucru. Sau cel puțin ne dorim să fim suficient de fericiți ca să vrem, să alegem să fim noi cu noi înșine și singurătatea să nu fie apăsătoare, ci mai degrabă o stare de plenitudine. Eu cred că trăim atunci când închidem ochii și nu ne e frică de întunericul din mintea noastră, pentru ca el ne arată ceea ce a vizualizat sufletul nostru. Ne arată locurile prin care am umblat, apa pe care am simțit-o și în care ne-am cufundat, momentele în care soarele ne-a atins suav pielea, săruturile intense, dansurile nesfărșite, neobosite, momentele când nu ne-a fost frică nici să murim, nici să iubim. Thanatos și eros erau in gândurile noastre aceleași, frica nu exista și sufletul nostru era la locul lui, undeva integrat in univers. Nu trăia in minciuna construită de lumea socială și era simplu și suficient, realmente un suflet și atât. 

Cred cu tărie ca dacă toți cei care am trecut prin momente dificile, care ne-am gândit cu adevarat la cum ar fi sa murim din propriile noastre mâini, cei care cunoaștem cu adevărat ce înseamnă să îți dorești mai mult ca orice să nu exiști și, cu toată ființa ta, să dispari atunci pe loc, ajungem să vedem măcar o clipă viața așa cum am descris-o mai sus am deveni dependenți de ea în această formă. EU am reușit, am înlocuit dependența mea de tulburările mele psihice, de frământările mele interioare, într-o dependeță de viață, de bine, de aer proaspăt care îmi umple plămânii. Intensitatea noastră a persoanelor dependente de astfel de manifestări ale propriului creier, suflet, psihic, este o reală putere. În mâinile nepotrivite, poate fi o armă letală întreptată spre propiul destin, însă folosită corect, intensitatea sentimentelor poate aduce starea de împlinire, de bucurie pură. Și nu e nevoie decât de foarte puțin pentru a vrea mai mult, de la un strop de fericire, să o cauți pe cea eternă.

Published by Georgiana-Elena

Notițele nefinisate, spontane și gândite la rece ale unui om care trăiește cu anxietate și care a avut depresie. Despre lupta mea pentru o viața normala, echilibrata și cum ma repar pe mine pentru a-mi îndeplini visul: sa ii pot ajuta și pe cei din jur. En: Uncut and spontaneous notes from a human being that lives with anxiety and had depression in the past. About my fight for a normal, balanced life and how I fix myself, so that I will be able to fix others.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: