Neajutorare învățată

Atunci când am descoperit termenul de neajutorare învățată, am simțit că toate problemele mele și-au găsit un răspuns. M-am identificat incredibil cu acest concept din psihologia socială și nu îmi venea să cred că exista un teoretician care vorbește atât de coerent despre ceea ce se întâmpla în interiorul meu.

Era practic încă o confirmare de care aveam nevoie. A fost ca și cum cineva a venit și mi-a spus “te cred!”, ca și cum cineva a demontat tot ceea ce oamenii din jurul meu au încercat să mă convingă: că sunt leneșă, că nu învăț destul, că sunt mofturoasă, că sunt fricoasă și că tot ceea ce simt nu e justificat sau pur și simplu, nu există.

Neajutorarea Învățată are loc atunci când ai intrat într-o rutină cu depresia ta. Ai instrumentele necesare pentru a te despărți de ea, însă te-ai învățat să fii așa, ai acceptat că viața ta e mizerabilă și ajungi să fii ok cu asta. Te resemnezi că nu poți fi fericit, că nu meriți să fii fericit și nu te folosești de ceea ce ai pentru a ieși din gaura în care, nu te mai scufunzi, ci doar “mlăștinești” acolo singur și uitat de tine însuți. Totul se învârte în jurul faptului că tu ești convins că orice ai face, oricât de mult te-ai zbate, nu vei reuși să nu mai simți durerea pe care o simți. Este mai confortabil să rămâi pasiv la propriile sentimente, nu să ignori durerea, ci să faci din ea o zonă de cofort din care te convingi ca nu are nici un rost să încerci să evadezi. Te faci prizonier al propriei suferințe, iar obișnuința joacă rolul pictării zonei negre din capul tău într-o zonă gri, unde nu îți este bine, nici suficient de rău încât să nu mai fie suportabil. Te înveți că viața nu e așa cum ți-ai fi închipuit, nici pentru tine, dar nici pentru alții, pe care îi suspectezi de superficialitate.

Atunci când am auzit pentru prima oară acest concept pe bancile facultății, eram în extaz. Voiam să mă ridic în picioare și să spun “da, da eu sunt, despre mine este vorba”. Pana atunci nu îmi explicasem exact de ce încetasem să mai lupt pentru fericita mea. De ce parcă totul era lipsit de subsanță și eu nu făceam nimic pentru a da culoare din nou vieții mele. Nu aveam gânduri ca în trecut, continuam să funcționez la minim, însă totul îmi era indiferent, neinteresant, chiar enervant. Dar, intrasem într-o rutină, căreia nici măcar nu mai încercam să îi găsesc scuze sau să o înțeleg. Viața mea era un cumul de atacuri de panică, multe frici mici care apăreau ca ciupercile după ploaie, nopți adormite plângând, dimineți veșnic obosite, împachetate într-o funcționalitate de fațadă, pe care le luam de-a gata și pe care nu o contestam.

Faptul că m-am întâlnit cu acest concept mi-a deschis ochii despre unde mă aflam în punctul respectiv și că trebuie să fac ceva să ies de acolo.

Este incredibil cât de mult te pot ajuta astfel de identificări cu anumite concepte, experiențe ale altor oameni, imagini, versuri din melodii, să ai o revelație despre propria ta existență lăuntrică. Trebuie doar să rămâi conectat la ce este în jurul tău, să nu pierzi acea minimă conexiune cu exteriorul, pentru a avea măcar șansa de a trăi o revelație salvatoare, care poate schimba neajutorarea învățată, în auto-ajutorare.

Așa că sper să vă analizați comportamentul corect, fără a exagera sau diminua din sentimentele sau emoțiile pe care le aveți, să cereți ajutor dacă e nevoie și să nu uitați: Frica este o minciună!

Published by Georgiana-Elena

Notițele nefinisate, spontane și gândite la rece ale unui om care trăiește cu anxietate și care a avut depresie. Despre lupta mea pentru o viața normala, echilibrata și cum ma repar pe mine pentru a-mi îndeplini visul: sa ii pot ajuta și pe cei din jur. En: Uncut and spontaneous notes from a human being that lives with anxiety and had depression in the past. About my fight for a normal, balanced life and how I fix myself, so that I will be able to fix others.

%d bloggers like this: