Terapeuții, ființe umane

Ieri mi-a spus mama, in spirit de gluma, ceva de genul ca eu sunt psiholog, eu ar trebuie sa știu mai bine(decât sa am anumite reacții, sau sa ma supăr, sau sa nu am răbdare și alte chestii umane, normale). Ideea este ca pana de curând am crezut și eu treaba asta, ca trebuie sa fiu perfecta. Ca eu nu am voie sa mai am probleme de ordin psihic, ca eu nu mai am voie sa am întrebări existențiale, frustrări copilărești sau pur și simplu perioade in care ma simt copleșită de tot. Ma gândeam ca trebuie sa dețin control absolut, ca am voie sa simt de toate dar eventual cate un minut doua și apoi sa scot bagheta mea magica de psiholog și sa fac ca totul sa dispară. Iar atunci când mi-am dat seama ca nu reușesc sa fac asta s-a instalat o panica uimitoare. Ma gândeam deja la faptul ca nu voi reusi niciodată sa imi fac meseria, ma simteam ca o impostoare și ma întrebam încotro ma îndrept de acum încolo știind ca nu sunt capabilă de… Perfecțiune. Bine, ca eu ma gândeam, ma raportam și declarativ numeam perfecțiunea, echilibru absolut. Încă nu știam ca prin tot ceea ce pretind eu de la mine nu vreau echilibru și nu accept altceva decât perfecțiunea însăși. Revelația a venit in momentul in care am zis cu voce tare cuvântul perfect și atunci m-am trezit la realitate. Da, simtul meu al responsabilității fata de aceasta meserie atinge cote idealiste(și bravo mie pentru asta), însă adevarul e ca omul din mine încă exista și va continua sa existe și după formari si după terapia individuală și după ani de studiu pe aceasta tema. Copilul meu interior va mai bate din când in când din picior ca vrea mai repede un lucru anume, va mai fi speriat de necunoscut, de boala și da va vrea sa plângă alaturi de adultul echilibrat, capabil de o doza moderată de autocontrol. Concluzia este ca nu trebuie sa pretindem de la terapeuții noștri sa fie perfecti, ci mai degrabă sa ne rugam sa dam peste cineva care are experiența personală a unei tulburări, care a trecut prin ceea ce am trecut și noi și a gasit calea spre vindecare. Nu o sa ne arate calea pe care a folosit-o(și dacă o face atunci fugiți mâncând pământul in cealaltă direcție, terapeuții nu îți arată cum sa îți traiesti viața sau o rețeta minune a fericirii, ei doar sunt un ghid in propria ta călătorie care îți aparține doar tie), dar empatia pe care a dobândit-o in călătoria sa, empatia aia autentica de “am fost acolo”, va face ca lucrurile sa fie mai ușoare.

Și dacă ești ca mine la început de drum in terapie, astăzi am aflat ca e ok sa te simți inconfortabil cu anumite practici sau penibil, sa nu te regăsești in ceea ce privește unele exerciții pe care trebuie sa le faci cu clienții tai. Pana la urma cel mai bine este sa urmam cu sfințenie ceea ce se spune in mindfulness și sa ne repetam ca orice simțim ,,E aici chiar acum. Orice ar fi este aici. Să manifest deschidere’’.

Published by Georgiana-Elena

Notițele nefinisate, spontane și gândite la rece ale unui om care trăiește cu anxietate și care a avut depresie. Despre lupta mea pentru o viața normala, echilibrata și cum ma repar pe mine pentru a-mi îndeplini visul: sa ii pot ajuta și pe cei din jur. En: Uncut and spontaneous notes from a human being that lives with anxiety and had depression in the past. About my fight for a normal, balanced life and how I fix myself, so that I will be able to fix others.

%d bloggers like this: