Nu spune stop înainte de vreme

Dacă opresti terapia înainte sa fie cazul, înainte ca ea sa fie cu adevărat gata e ca și cum ai opri un tratament pentru o boala autoimună. Scuze, nu mai avem suficienți bani sa continuam. E ca și cum nu ai mai avea timp sa îți faci rutina obligatorie pentru problema pe care o ai cu acneea. Scuze, nu mai am timp sa trec prin cei 5 pași de aplicare a produselor și dimineața și seara. E vorba de priorități de cele mai multe ori, nu de timp sau de bani. In final toate duc la același lucru: moartea, fie ea fizica sau a sufletului, a spiritului. Văzusem desigur un story pe Instagram, văd ca in ultima vreme ma inspira mult oamenii pe care ii urmăresc acolo, după o triere la sânge as putea spune, in care cineva spunea ca am citit, m-am documentat despre ce simt. Am conștientizat de mult cine sunt și care sunt traumele cu care vin din spate. De ce uneori ma simt cum ma simt și de ce uneori simt ca nu mai pot. Am toate instrumentele, modalitățile, le știu pe toate, dar, din pacate, nu pot sa le pun in funcțiune. Când am ajuns in terapie am învățat sa lucrez activ la mine, sa ma iubesc activ și real, sa ma privesc cu adevărat pe mine și sa ma ascult intern, introspectiv. Sa ma simt prin toți porii și sa știu unde mai exact ma doare și de ce. Sa ma mângâi, sa ma țin in brate, sa ma las sa cad și sa stau acolo pe podea in lacrimi. Terapia mi-a dat vocea înapoi, mi-a dat voie sa îmi dau voie sa fiu cu greșeală, perfecta in imperfecțiunea mea, sa fie un dans între cea pe care o urasc și cea pe care o iubesc. Sa accept ca sunt produsul iubirii dintre doi oameni care sunt frumoși și ei cu defectele lor, iar faptul ca eu sunt o oglinda alcătuită din mai multe bucatele de la ei este o binecuvântare. Dar, ce se întâmpla când închei terapia mai devreme de timp? Te minți ca vei fi bine singur, te minți ca anestezia a trecut și ca poți face pași fără ajutor. Reușești sa mergi puțin, dar începi sa te sprijini de pereți, picioarele se lasă moi și tremuri. Spaima intervine, te uiți in jur după ajutor, dar l-ai refuzat și nu e nimeni acolo care sa te oprească din cădere. Cazi. Stai acolo câteva minute bune și apoi încerci sa te târăști spre pat, dar rămâi neputincios pe jos, lângă el. Nu ai mâinile suficient de puternice sa compenseze lipsa mobilității in propriile picioare. Iar patul e înalt, e sus.

Ce se întâmpla după ce renunți la terapie pentru ca îți e frica, pentru ca nu mai poți, pentru ca nu mai e o prioritate pentru tine? Ești vesel, ești mulțumit ca ai reușit ceva, câteva zile, o luna și apoi ești din nou trist.

E greu sa o iei de la capăt cu altcineva, e greu sa faci din nou o prioritate din terapie pentru ca financiar ai alte cheltuieli, timpul ți l-ai ocupat acum cu altele și vine vara și promiți ca o sa te plimbi, ca o sa ieși, dar știi ca nu o vei face. Nu pentru ca nu vrei, ci pentru ca e greu sa nu cazi din nou intr-o stare latenta, de rutina, de neajutorare învățată. Pe toate le știi atât de bine, sunt familiare și sunt confortabile. Dar sunt oare ce e bine cu adevărat pentru tine?

Published by Georgiana-Elena

Notițele nefinisate, spontane și gândite la rece ale unui om care trăiește cu anxietate și care a avut depresie. Despre lupta mea pentru o viața normala, echilibrata și cum ma repar pe mine pentru a-mi îndeplini visul: sa ii pot ajuta și pe cei din jur. En: Uncut and spontaneous notes from a human being that lives with anxiety and had depression in the past. About my fight for a normal, balanced life and how I fix myself, so that I will be able to fix others.

%d bloggers like this: