La revedere

Am scris asta acum ceva timp când m-a bătut un gand inițial sa nu mai scriu public. Am alungat gândul și am continuat sa postez. A trecut un an in care am vrut sa văd dacă pot sa fac asta, eventual sa găsesc o modalitate de a transforma pasiunea mea in ceva din care sa pot trai. Mi-am dat seama ca nu e pentru mine și ca scrisul e doar un hobby care îmi face plăcere atâta timp cât nu vine la pachet cu presiune, expunere, angajament. Va multumesc tuturor celor care ați fost alături de mine in aceasta călătorie! Va imbratisez cu drag și sper ca sunteți bine!

Cred ca a venit timpul sa ne luam rămas bun și jurnalul meu online sa ia sfârșit. Am început sa scriu in nopțile in care nu puteam sa adorm de durere, in care ma sufocam in lacrimi și in care îmi doream nu sa mor, ci pur și simplu sa nu fi existat niciodată de la bun început. Cu timpul am depășit acele momente, însă am continuat sa scriu in taina atunci când simteam ca am ajuns iar la o rascruce de drumuri și nu știam pe unde sa o apuc. Am început sa scriu pe blog pentru ca am observat in jurul meu ca sunt oameni care suferă la fel ca mine, care sunt bolnavi, dar nu de vreo boala clasica sa ii zic așa, ci de o boala “rușinoasa” despre care lumea evita sa vb. Am văzut ca oameni foarte apropiați mie nici măcar nu își dau seama ca viața nu e așa cum o văd ei. Am vrut in secret sa scriu pentru ca oamenii aia sa ma citească și sa își dorească sa se vindece. In schimb m-ați citit câțiva dintre voi și mi-ați scris. Nu ma așteptăm, dar m-am bucurat. Am continuat sa scriu și am vrut sa vorbesc cât mai multor persoane și mesajul meu sa ajungă la cât mai mulți oameni. Mi-am dat seama ca ar trebui sa platesc un preț, sa fiu mai activa, mai publica, mai asumată. Am spus ca hai, pot și eu sa devin o “influencer ita” de dragul de a-mi transmite gândurile. Am realizat însă destul de repede ca nu pot face asta, ca nu toți oamenii vor sa ma citească și nu toți oamenii care ma citesc ma înțeleg. Mi-am dat seama ca încă sunt fragila și ca a ma expune câtorva persoane este deja suficient de greu. Cred in continuare ca educația psihologică, despre psihologie, despre sexologie, despre ce înseamnă sa fii om in societatea din zilele noastre, pe lângă ce înseamnă educația din scoli, rigida, clasica și băgată pe gat, e extrem de necesară. Îmi doresc sa militez in continuare pentru aceste lucruri, însă cred ca a venit timpul sa nu mai stagnez in ceea ce privește propria persoana. Postările mele sunt despre mine, despre memoriile mele despre depresie, sunt scrise intr o nuanță personală, intimă, îmbinata cu concepte din psihologie și cred ca tocmai asta ma face sa rămân agățată cumva bolnăvicios de trecutul meu. Cred ca atunci când voi fi mai pregătită voi reveni sub o forma sau alta in mijlocul discuției despre aceste patologii care încă se lupta sa iasă la lumina și sa primească atenția cuvenita din partea societății, a sistemului medical, dar mai ales a oamenilor care suferă de așa ceva. Între timp, ma concentrez pe mine, ma desprind de trecut, ma vindec si devin.

Totuși sper sa nu uitati ca dintre patologiile psihiatrice, tulburările mintale, psihologie și frica doar ultima este o minciuna!

Published by Georgiana-Elena

Notițele nefinisate, spontane și gândite la rece ale unui om care trăiește cu anxietate și care a avut depresie. Despre lupta mea pentru o viața normala, echilibrata și cum ma repar pe mine pentru a-mi îndeplini visul: sa ii pot ajuta și pe cei din jur. En: Uncut and spontaneous notes from a human being that lives with anxiety and had depression in the past. About my fight for a normal, balanced life and how I fix myself, so that I will be able to fix others.

%d bloggers like this: