Sala de așteptare #4

Astăzi, în autobuz spre facultate. Minding my own business, până când din cauza aglomerației nu am putut să nu aud o conversație între două colege de liceu. Același liceu la care am fost și eu. Una era a8a și cealaltă a10a.
În tipa de a 10a mă vedeam pe mine:”nu prea dau pe la ore la mate”… Bine.. Eu nu chiuleam, dar nu-mi plăceau deloc ce-i drept. Are ceva pierce-uri… E “rebelă” așa cum obișnuiam să fiu eu. Acum sunt doar plictisită de tot și “leneșă”. Cam asta se întâmplă când îți pui întrebări existențiale la care nu găsești niciodată răspuns sau scop. Are aceeași profă la română și i se pare tare. Și de ce aș judeca? Și mie mi se părea. Mi s-a părut și o bună perioadă după ce am terminat liceul… Însă cred că cel mai dureros este momentul în care îți dai seama că deși profesorii tăi, unii dintre ei, au fost universul tău, tu nu numai că ai încetat să mai fii al lor, dar de fapt nu ai fost niciodată. Atunci doare cel mai tare timpul care a trecut. Și doare că deși nu te-a anunțat nimeni, știi că doamna de la magazin probabil nu mai e, la unii profesori ai și fost la înmormântare, iar cei care au ramas au alți preferați și alt scop.

Timpul ăsta, care e o minciună și el, doare. Iluziile dor cel mai tare, adevarul la fel. Și mă întreb în timp ce scriu: oare ce e fără de durere sufletească în viața omului? Se pare că nimic, însă asta face viața să fie frumoasă, așa apare fericirea pe Pământ. Antagoniștii mereu aduc in lumină eroii.

Remisie întreruptă #2

Faza este ca mă ascund destul de bine. Sau cel puțin așa apreciez eu. De vreo săptămână însă visez numai ape și uneori simt că se așează pisica pe pieptul meu lăsându-mă fără aer, deși ea nici măcar nu e în aceeași cameră cu mine. Îmi pasă. Îmi pasă de lucruri tâmpite de care nu ar trebui să îmi pese. Îmi e frică. Îmi e frică de chestii ireale, care nu vor exista niciodată. Vreau să fiu din nou cineva cine nu sunt și autenticitatea mea, asumarea mea e fragilă. Începe să se topească tot lipiciul ăla cu care țin cu atâta ardoare cioburile astea din mine împreună. Nu-mi pun întrebări existențiale, mă încurajez cu voce tare și vorbesc cu vocea aia pe care am dezvoltat-o prost în capul meu care îmi și cere explicațiile alea. Ea vrea să știe de ce greșesc, de ce nu sunt așa cum vrea ea să fiu, de fapt, de ce nu sunt perfectă? E ciudat să spun, că vocea asta nu vrea să mă mai lase să greșesc pentru că deja am mai greșit o dată și nu mai am voie. Mi-am pierdut dreptul de a greși, de a fi om, mai ales unul confuz rău. Dar să nu credeți că sunt supărată, tristă sau depresivă. Vă mint că nu sunt și doar scriu pură beletristică. Scuze. Vă spun că nu sunt și doar scriu pură beletristică. Până la urmă, cine nu e depresiv în sesiune? Mai ales un recidivist ca mine.

O urare, o iertare

Având în vedere faptul că așa se cuvine, cică, la finalul anului să îți ceri scuze de la cei cu care nu te-ai avut bine în anul respectiv.

Chestia e că de multe ori nu greșeala ta e miezul problemei, ci așteptările neîndeplinite ale persoanei în cauză. Și atunci, dacă ne-am da seama de la început pentru cine traim, cui trebuie să îi dăm explicații, am fi mai fericiți. Poate, am fi fericiți din prima.
Astazi îmi cer scuze de la mine pentru că nu mi-am dat seama mai devreme de treaba asta. Pentru că n-am fost constantă, n-am muncit mai mult și n-am trait mai mult pentru mine, pentru că am proiectat în alții tot ce n-am avut eu, pentru că m-am supărat pe alții că au, am simțit pizma și poate uneori chiar invidie prin comparare socială.
Anul aceasta îmi cer scuze de la mine pentru că m-am gândit atât de puțin la persoana mea și atât de mult la alții. Astăzi îmi cer scuze că încă o fac și o voi face.
Dar tot astăzi mă si iert, pt ca am făcut cât am putut și a fost suficient. Eu sunt suficient și nu e perfect, dar e sănătos și e bine.

Iar pentru cei care încă au nevoie să știe că nu sunt singuri, nu sunteți. Nu suntem niciodată singuri. Nici în cea mai adâncă gaură, singurătatea e aparentă, e înșelătoare. Și cel mai important om de care ai nevoie în suferință, e absolut, neîncetat mereu alaturi de tine. From day one, e neobosit lângă tine. Ești chiar tu.

This was a good year, despite it all.

Episod episodic

Există printre toată fericirea de care m-am umplut în ultima vreme, un monstru care încă stă acolo pitit. Cred că se simte inconfortabil și uneori dă din mâini. Îl simt cum se mișcă și atunci când dă din mâini îmi vine să plâng. Când își schimbă poziția mă gândesc excesiv la niște lucruri la care nu ar trebui să mă gândesc prea mult. I overthink, I overreact. Iar atunci când își face loc și mai împinge din fericirea aia de lângă el, crește, iar sufletul meu se face puțin mai mic, privirea minții se încețoșează și parcă sunt puțin mai pesimistă.
Există ceva ce mă deranjează, ce mă doare și acel ceva mă face să fiu stânjenită de situația în care mă aflu. Acel ceva face din mine să nu mai vreau să fiu atât de veselă, atât de optimistă și să mă găsesc tot pe mine vinovată. Mănâncă din mine, nu din trupul meu, ci din mine cea reală. Mă pierd. Nu mai am răbdare și vreau să spun și eu, în sfârșit, mulțumesc că mi-ai ascultat dorințele, fără ca monstrul meu să te oblige să le asculți. Monstrul meu a început să ofteze pt mine în fiecare zi, a început să mă facă să fiu urâtă din nou. Monstrul meu mi-a schimbat iar reflexia în oglindă și m-a făcut să îmi fie frică iar să stau singură cu mine.
Există în mine un conflict de emoții si de dorințe, de compromisuri, de bine și de rău.
Există în mine un infinit de semne de întrebare și o singură decizie. Să continui să lupt în nefericirea asta de care încep să îmi înconjor fericirea sau să plec?

Paranteză

Copilul meu a luat trofeul la festivalul X ulescu, ba al meu e triplu olimpic la matematică cuantică, fizică și chimie. Copilul meu de numai 2 ani știe să citească romane de Dan Brown și mi le explică și mie… Mai are rost să continui? De ce n-aud mai des: copilul meu timid astăzi și-a făcut un prieten la școală, a ridicat mâna să iasă la tablă la matematică. Copilul meu nu suferă de o boală psihică și a trecut cu bine prin liceu fără să adoarmă, nici măcar o dată plângând. De ce nu aud: copilul meu știe cine sunt, poate să îmi spună că mă iubește și simt asta, copilul meu nu mi-a spus niciodată că e un om de nimic, că e un prost și nu m-a privit niciodată gol, ca o umbră dezorientată. Copilul meu nu a vrut niciodată să se sinucidă.
Nu sunt părinte și nu judec pe nimeni aici. Am fost copil și observ în jurul meu comportamente pe care nu le înțeleg. Copiii făcuți din egoism, împovărați pentru a duce viața părinților, neînțeleși într-o societate pe care cine naiba o mai înțelege? Le cerem luna de pe cer, le cerem totul, când nici noi n-am putea să facem unele lucruri. Profesori, părinți, frați, surori, copiii noștri o iau de la capăt, se ridică de jos, s-au născut și trăiesc în timpurile în care psihicul, sufletul înseamnă ceva. E foarte greu să schimbi mentalități, eu am reușit să o schimb doar pe a mea și mărturisesc ca a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut, însă nu e imposibil. Iar în relația expert-novice, degetul e mereu îndreptat spre cel înțelept , spre cel știutor, spre expert, niciodată invers!

O zi tristă

Uneori mă mai poartă gândurile în zone ale inconștientului în care în mod normal nu-mi dau voie sa merg. Uneori e prea dureros, am lăsat acolo amintiri care ma dor, dorințe care nu mai au nici o șansă, oameni care încă, nu știu de ce, dor.

Oftez prelung, dupa ce am deschis din nou pagina determinata să scot din mine melancolia, regretul, frustrarea. Le las aici cu voi, o parte din mine, din mintea, din sufletul meu, care încă se cicatrizează. Sunt zile și zile. Astazi e una cu priviri în gol, cu nostalgie, cu lacrimi, cu ceva toamnă. Aha, deci acesta este motivul reflectării mele.

Încerc sa fiu vagă, deși mă gândesc la ceva anume. La o mașină a timpului, care să mă ducă suficient de înapoi sa schimb ceva. E fantasmagoric, dar astazi îmi dau voie sa ma plimb prin inconștient, într-un mod conștient. Sortez emoții, momente, decizii… Decizii definitive. Irevocabil. Ma izbesc de un semn de ieșire. Am zăbovit prea mult. Am bocit, bolit, târâit prea mult prin propriile gânduri.

Ma întreb din nou și în această dimineață o tonă de lucruri. Să-mi pară rău că n-am tras mai mult, că n-am iertat mai mult, că nu m-am lăsat să uit mai repede? Cum aș putea sa uit, când s-a scurs atâta timp, mult împreună și puțin separat. Încă doare, încă e dor. Oare au fost într-adevar așa multe momente urâte, dacă eu mi le amintesc doar pe cele frumoase? Sunt confuză și aș vrea sa gasesc un alt vinovat, însă ori cât de multe argumente aș avea împotrivă, vinovatul sunt tot eu.

Insomnie

Oamenii nu pot fi schimbați prin puterea exemplului. Oamenii au nevoie să se dea cu capul de pragul de sus, de vreo trei sau patru ori pentru a deschide bine ochii data viitoare. Oamenii au nevoie să sufere pentru a cunoaște fericirea. Cei slabi vor renunța la ea ușor, se vor complace; cei ambițioși, se vor agăța de ea pana și-o vor însuși pentru totdeauna; cei puternici vor lupta pentru această fericire. Cei și mai puternici vor pierde lupta. Vor fi așa de puternici că își vor pierde mințile și o vor confunda cu un punct mare și negru. Vor crede, în zadar, că vâd fericirea absolută, când, de fapt, tot ce vor privi va fi o fata Morgana. Dar, asta e chestia. Că nu stă în noi, cei care am descoperit fericirea, să le-o arătăm și altora. Căci, fericirea e a noastră, e ceva atât de multifațetat, atât de personal, atât de neduplicabil. Nu noi, cei care am găsit direcția vieții, suntem responsabili de fericirea altora. Cum nici “altora” nu au fost reaponsabili de a noastră. Însă, cum poți, cu toată conștiința asta incriminatoare, să faci un pas în spate și doar să privești un spectacol care se poate termina tragic și prost. Cum poți să previi din public ca păpușile de pe scenă să nu se încurce în fire de nedescurcat? Cum poți să îl prinzi pe sărmanul singular actor să nu cadă de pe scenă, din umbra ultimului rând, stal, dreapta? E oare corect? Uman? Moral? E fix ca la teatru, cand la final nu știi dacă e frumos, dacă se cuvine să îți strigi extazul prin țipete și urale și bravo, sau doar să aplauzi mut. Și încă ceva: dintr-un infinit de întrebări fără răspuns, de ce conștiința, parcă în ciudă, mă obligă pe mine… Pe mine, să mi le pun pe toate?

Sala de așteptare #3

E vineri. Aștept să vină Călin și să ieșim în oraș. Mă gândesc cum să mă machiez. Cum am să mă îmbrac știu deja și n-am de gând să mă răzgândesc de 1000 de ori. N-am de gand să mă răzgândesc nici măcar o dată. Am învățat o chestie cu adevărat importantă și prea mult devalorizata de clișeu: eu port hainele, nu ele pe mine.

Toate aceste lucruri îmi amintesc cum am ajuns să mă iubesc atât de tare. Da, vorbesc iar și iar și iar despre cum și cât de tare țin la persoana mea. Vreau să îți intre bine în cap și ție că se poate să simți aceste sentimente față de persoana din oglindă.

Oglinda era în vechea mea cameră, în viața mea de dinainte de depresie, centrul universului. De ziua mea de 20 de ani am primit o oglindă nouă, pe care am așezat-o în mijlocul peretelui. Cuprindea fără prea mult efort toată camera. Nu-mi aduc aminte exact momentul în care am început să o detest. Să nu o pot suferi, nu pe oglindă, de ea poate, îmi era doar frică, ci ceea ce reflecta. Persoana aia pe care nu o mai recunoșteam, care mi se arăta în fiecare zi, tot mai tristă, tot mai absentă, tot mai ștearsă. Mă privea rușinat, iar eu o priveam cu greață, cu silă, cu ură. Ce sentimente puternice mă încercau față de cineva pe care ajunsesem să nu mai cunosc. Ciudat. Întâlnirile noastre erau inevitabile, însă cu fiecare zi care trecea contactul vizual scădea drastic. Până când a dispărut complet.

Am ales să stau cu spatele. Am stat cu spatele la oglinda mea aproape doi ani de zile, dacă nu chiar mai mult. Din când în când mi se făcea dor, mai trăgeam cu ochiul cu speranță că poate lucrurile s-au mai schimbat. Mă gândeam că poate voi vedea brusc altceva, pe altcineva, însă situația părea să se deterioreze și mai mult.

Sunt și acum zile în care mai stau cu spatele la ea, dar mă împac repede cu persoana din oglindă și mă iert pe mine că am uitat pentru puțin timp cine e și cât de mult înseamnă pentru mine acel om. O privesc acum din noua mea cameră, e undeva în dreapta mea. Nu mă mai tem de ea.

Frământări veșnice

Încerc să îmi dau seama cum voi mai putea dormi vreodata la fel de profund ca ÎNAINTE? Cum voi putea să opresc cele 1000 de gânduri ce-mi trec prin minte de fiecare dată când închid ochii pentru o secundă, cum văd totul din nou, cum simt totul în adâncul pieptului. Respir cu greu, cu durere. Îmi e frică. Aș vrea să vorbesc într-una numai despre asta… Simt că vreau să dau afară tot din mine și nu rămâne afară. Iși găsesc toate locul înapoi în mintea și în sufletul meu. De ce nu se face mai repede zi? De ce trec orele atât de greu și chinuitor și apăsător? Să iasă mai repede lumina, să se deschidă mai repede ușile, să le rup, să alerg. Casc. Nu-mi trebuie nimic, un singur lucru, cel mai important vreau. Vreau viață. Nu pe a mea. Pe a lui. Nu o vreau pentru mine, o vreau pentru el, pentru ea, pentru el.

Remisie întreruptă

Am luat un bromazepam și am deschis o sticluță de jumătate de șampanie. Nu se face! Mă învârt într-o stare ciudată, familiară, de demult. Poate e ploaia asta infernal de constantă, poate sunt tot aceași monștri. Încearcă să iasă din închisoare. Nu-i las. Mă concentrez pe altceva. M-am ascuns din nou sub pătură. Nici acolo nu merge să respir mai bine. Hai, fii fericită!!! E oare o greseală că nu sunt mereu într-o stare bună, că uneori simt mai acut, mai profund, mai ascuțit tot ce se întâmplă în jurul meu? Numai eu pot sa răspund și să dau sens la o astfel de întrebare, căci după cum știu și eu, salvarea e în mine. Poate imi e dor de dramă, poate mă agăț stupid de victima din mine sau poate doar e o distimie trecătoare… Până la urmă “tomorrow is another day”. Mergem spre mare.