Sala de așteptare #2

Cât de minunată e viața. La asta mă gândesc acum, în timp ce aștept să îmi vină rândul să joc beerpong. Am vocea răgușită, după foarte, foarte mult timp în care nu am avut nimic la ea. Acum vreo 3 ani de zile era ceva absolut normal să explic dupa fiecare weekend că am noduli pe corzile vocale și că vineri și sâmbătă am petrecut, m-am distrat, am trăit. Timpul a trecut și lucrul acesta a devenit o raritate pentru mine… Ieșirile și ele, weekendul petrecandu mi-l ascunsă sub pătură sau admirand, doar din mașină, ce viu e orașul. Mi-aș fi dorit să ies din mașină, însă nu puteam. Anxietatea era singura care nu mă lăsa să văd cine sunt prietenii mei și pusese stăpânire completă pe gândurile mele. Vocea nu imi mai era răgușită.

Nu mai e timp, ies la o țigară. Urmează jocul. Dupa 3 ani de zile de abia vorbesc, vocea mea e din nou răgușită, nopțile sunt din nou albe. Sunt mai tânără ca niciodată, sunt mai vie ca niciodată!

Sala de asteptare

Ma cuprinde un fior nebun. Scriu de pe patul de jos al unui camin vechi din Iasi. Aici nu ma vede nimeni, in semiumbra din camera. It’s a safe space. Imi amintesc de toate momentele in care m-am simtit inspirata de cuvintele oamenilor din jurul meu. Ma gandesc la toate lucrurile bune care mi s-au intamplat atunci cand am tinut cont de ceea ce spun cei din jur. Exista si parti rele, dar astazi eu le vad doar pe alea bune. Mi se inchid ochii, ma cuprinde nostalgia. As vrea sa imprim tuturor oamenilor numai iubire de sine si sa spun si eu cuvintele potrivite oamenilor care au nevoie de ele. As vrea sa gasesc o cale, sa invat sa gasesc o cale sa descriu ce frumos e in lumea mea. In lumea asta noua pe care am construit-o singura in mine. Am pornit de la nimic si am ajuns sa stapanesc un univers intreg de dragoste, de frumos, de viata. Traiesc! Sunt mai vie si mai treaza ca niciodata! Sunt aici! Respir, vad, simt, aud, traiesc cea mai frumoasa experienta plurisenzoriala din existenta mea. E clipa in care nu ma mai tem de nimic, nu ma tem de mine si nu ma tem sa traiesc cu toata forta mea. As vrea sa iti spun si tie, sa iti arat cum e asta!

Genesis

Cand a inceput? Tu iti mai aduci aminte cand te-ai nascut? Iti mai aduci aminte unde ai inceput? Asa nici ea nu isi mai aduce aminte cand s-a nascut inauntrul meu. Eu nici atat. Boala asta(da, frate, traim in secolul 21… Nu te mai preface ca nu exista, sau ca e lene. Stii si tu, ca si mine, ca e mai reala si mai dureroasa chiar si decat un os rupt) depresia. Ce cliseic suna. Nu-mi place. Nu e stilul meu, imi vine si acum sa rad rusinata. Au mai ramas si acum ceva sechele si pana la urma stima de sine nu e ceva liniar. Ma enerveaza gândul ca va iesi un “Toma necredinciosul” de dupa colt sa imi ofere remediul perfect pentru aceasta boala… Munca. Ce gluma proasta!
Deci iti jur ca nu pot sa pun punctul de i si sa iti povestesc unde a inceput totul. Intr-un fel eu de fapt stiu, dar e prea devreme sa dezgrop si mortii aia. La propriu. Poate mai tarziu. Ideea este ca memoria imi joaca feste, e totul vag si ex abrupto. Acut si “confuzant”. Dual, complexe QRS una dupa alta in capul meu, foarte sus si imediat foarte foarte jos. In viata mea ma jur ca am fost pana la mijlocul pamantului, pana pe fundul oceanului, unde n-a mai ajuns nimeni pana atunci. Si in mijlocul desertului, in colturi fara apa sau fara mancare. Dar ma precipit. E suficient.