Insomnie

Oamenii nu pot fi schimbați prin puterea exemplului. Oamenii au nevoie să se dea cu capul de pragul de sus, de vreo trei sau patru ori pentru a deschide bine ochii data viitoare. Oamenii au nevoie să sufere pentru a cunoaște fericirea. Cei slabi vor renunța la ea ușor, se vor complace; cei ambițioși, se vor agăța de ea pana și-o vor însuși pentru totdeauna; cei puternici vor lupta pentru această fericire. Cei și mai puternici vor pierde lupta. Vor fi așa de puternici că își vor pierde mințile și o vor confunda cu un punct mare și negru. Vor crede, în zadar, că vâd fericirea absolută, când, de fapt, tot ce vor privi va fi o fata Morgana. Dar, asta e chestia. Că nu stă în noi, cei care am descoperit fericirea, să le-o arătăm și altora. Căci, fericirea e a noastră, e ceva atât de multifațetat, atât de personal, atât de neduplicabil. Nu noi, cei care am găsit direcția vieții, suntem responsabili de fericirea altora. Cum nici “altora” nu au fost reaponsabili de a noastră. Însă, cum poți, cu toată conștiința asta incriminatoare, să faci un pas în spate și doar să privești un spectacol care se poate termina tragic și prost. Cum poți să previi din public ca păpușile de pe scenă să nu se încurce în fire de nedescurcat? Cum poți să îl prinzi pe sărmanul singular actor să nu cadă de pe scenă, din umbra ultimului rând, stal, dreapta? E oare corect? Uman? Moral? E fix ca la teatru, cand la final nu știi dacă e frumos, dacă se cuvine să îți strigi extazul prin țipete și urale și bravo, sau doar să aplauzi mut. Și încă ceva: dintr-un infinit de întrebări fără răspuns, de ce conștiința, parcă în ciudă, mă obligă pe mine… Pe mine, să mi le pun pe toate?

Sala de așteptare #3

E vineri. Aștept să vină Călin și să ieșim în oraș. Mă gândesc cum să mă machiez. Cum am să mă îmbrac știu deja și n-am de gând să mă răzgândesc de 1000 de ori. N-am de gand să mă răzgândesc nici măcar o dată. Am învățat o chestie cu adevărat importantă și prea mult devalorizata de clișeu: eu port hainele, nu ele pe mine.

Toate aceste lucruri îmi amintesc cum am ajuns să mă iubesc atât de tare. Da, vorbesc iar și iar și iar despre cum și cât de tare țin la persoana mea. Vreau să îți intre bine în cap și ție că se poate să simți aceste sentimente față de persoana din oglindă.

Oglinda era în vechea mea cameră, în viața mea de dinainte de depresie, centrul universului. De ziua mea de 20 de ani am primit o oglindă nouă, pe care am așezat-o în mijlocul peretelui. Cuprindea fără prea mult efort toată camera. Nu-mi aduc aminte exact momentul în care am început să o detest. Să nu o pot suferi, nu pe oglindă, de ea poate, îmi era doar frică, ci ceea ce reflecta. Persoana aia pe care nu o mai recunoșteam, care mi se arăta în fiecare zi, tot mai tristă, tot mai absentă, tot mai ștearsă. Mă privea rușinat, iar eu o priveam cu greață, cu silă, cu ură. Ce sentimente puternice mă încercau față de cineva pe care ajunsesem să nu mai cunosc. Ciudat. Întâlnirile noastre erau inevitabile, însă cu fiecare zi care trecea contactul vizual scădea drastic. Până când a dispărut complet.

Am ales să stau cu spatele. Am stat cu spatele la oglinda mea aproape doi ani de zile, dacă nu chiar mai mult. Din când în când mi se făcea dor, mai trăgeam cu ochiul cu speranță că poate lucrurile s-au mai schimbat. Mă gândeam că poate voi vedea brusc altceva, pe altcineva, însă situația părea să se deterioreze și mai mult.

Sunt și acum zile în care mai stau cu spatele la ea, dar mă împac repede cu persoana din oglindă și mă iert pe mine că am uitat pentru puțin timp cine e și cât de mult înseamnă pentru mine acel om. O privesc acum din noua mea cameră, e undeva în dreapta mea. Nu mă mai tem de ea.

Frământări veșnice

Încerc să îmi dau seama cum voi mai putea dormi vreodata la fel de profund ca ÎNAINTE? Cum voi putea să opresc cele 1000 de gânduri ce-mi trec prin minte de fiecare dată când închid ochii pentru o secundă, cum văd totul din nou, cum simt totul în adâncul pieptului. Respir cu greu, cu durere. Îmi e frică. Aș vrea să vorbesc într-una numai despre asta… Simt că vreau să dau afară tot din mine și nu rămâne afară. Iși găsesc toate locul înapoi în mintea și în sufletul meu. De ce nu se face mai repede zi? De ce trec orele atât de greu și chinuitor și apăsător? Să iasă mai repede lumina, să se deschidă mai repede ușile, să le rup, să alerg. Casc. Nu-mi trebuie nimic, un singur lucru, cel mai important vreau. Vreau viață. Nu pe a mea. Pe a lui. Nu o vreau pentru mine, o vreau pentru el, pentru ea, pentru el.

Remisie întreruptă

Am luat un bromazepam și am deschis o sticluță de jumătate de șampanie. Nu se face! Mă învârt într-o stare ciudată, familiară, de demult. Poate e ploaia asta infernal de constantă, poate sunt tot aceași monștri. Încearcă să iasă din închisoare. Nu-i las. Mă concentrez pe altceva. M-am ascuns din nou sub pătură. Nici acolo nu merge să respir mai bine. Hai, fii fericită!!! E oare o greseală că nu sunt mereu într-o stare bună, că uneori simt mai acut, mai profund, mai ascuțit tot ce se întâmplă în jurul meu? Numai eu pot sa răspund și să dau sens la o astfel de întrebare, căci după cum știu și eu, salvarea e în mine. Poate imi e dor de dramă, poate mă agăț stupid de victima din mine sau poate doar e o distimie trecătoare… Până la urmă “tomorrow is another day”. Mergem spre mare.

Sala de așteptare #2

Cât de minunată e viața. La asta mă gândesc acum, în timp ce aștept să îmi vină rândul să joc beerpong. Am vocea răgușită, după foarte, foarte mult timp în care nu am avut nimic la ea. Acum vreo 3 ani de zile era ceva absolut normal să explic dupa fiecare weekend că am noduli pe corzile vocale și că vineri și sâmbătă am petrecut, m-am distrat, am trăit. Timpul a trecut și lucrul acesta a devenit o raritate pentru mine… Ieșirile și ele, weekendul petrecandu mi-l ascunsă sub pătură sau admirand, doar din mașină, ce viu e orașul. Mi-aș fi dorit să ies din mașină, însă nu puteam. Anxietatea era singura care nu mă lăsa să văd cine sunt prietenii mei și pusese stăpânire completă pe gândurile mele. Vocea nu imi mai era răgușită.

Nu mai e timp, ies la o țigară. Urmează jocul. Dupa 3 ani de zile de abia vorbesc, vocea mea e din nou răgușită, nopțile sunt din nou albe. Sunt mai tânără ca niciodată, sunt mai vie ca niciodată!

Sala de asteptare

Ma cuprinde un fior nebun. Scriu de pe patul de jos al unui camin vechi din Iasi. Aici nu ma vede nimeni, in semiumbra din camera. It’s a safe space. Imi amintesc de toate momentele in care m-am simtit inspirata de cuvintele oamenilor din jurul meu. Ma gandesc la toate lucrurile bune care mi s-au intamplat atunci cand am tinut cont de ceea ce spun cei din jur. Exista si parti rele, dar astazi eu le vad doar pe alea bune. Mi se inchid ochii, ma cuprinde nostalgia. As vrea sa imprim tuturor oamenilor numai iubire de sine si sa spun si eu cuvintele potrivite oamenilor care au nevoie de ele. As vrea sa gasesc o cale, sa invat sa gasesc o cale sa descriu ce frumos e in lumea mea. In lumea asta noua pe care am construit-o singura in mine. Am pornit de la nimic si am ajuns sa stapanesc un univers intreg de dragoste, de frumos, de viata. Traiesc! Sunt mai vie si mai treaza ca niciodata! Sunt aici! Respir, vad, simt, aud, traiesc cea mai frumoasa experienta plurisenzoriala din existenta mea. E clipa in care nu ma mai tem de nimic, nu ma tem de mine si nu ma tem sa traiesc cu toata forta mea. As vrea sa iti spun si tie, sa iti arat cum e asta!

Genesis

Cand a inceput? Tu iti mai aduci aminte cand te-ai nascut? Iti mai aduci aminte unde ai inceput? Asa nici ea nu isi mai aduce aminte cand s-a nascut inauntrul meu. Eu nici atat. Boala asta(da, frate, traim in secolul 21… Nu te mai preface ca nu exista, sau ca e lene. Stii si tu, ca si mine, ca e mai reala si mai dureroasa chiar si decat un os rupt) depresia. Ce cliseic suna. Nu-mi place. Nu e stilul meu, imi vine si acum sa rad rusinata. Au mai ramas si acum ceva sechele si pana la urma stima de sine nu e ceva liniar. Ma enerveaza gândul ca va iesi un “Toma necredinciosul” de dupa colt sa imi ofere remediul perfect pentru aceasta boala… Munca. Ce gluma proasta!
Deci iti jur ca nu pot sa pun punctul de i si sa iti povestesc unde a inceput totul. Intr-un fel eu de fapt stiu, dar e prea devreme sa dezgrop si mortii aia. La propriu. Poate mai tarziu. Ideea este ca memoria imi joaca feste, e totul vag si ex abrupto. Acut si “confuzant”. Dual, complexe QRS una dupa alta in capul meu, foarte sus si imediat foarte foarte jos. In viata mea ma jur ca am fost pana la mijlocul pamantului, pana pe fundul oceanului, unde n-a mai ajuns nimeni pana atunci. Si in mijlocul desertului, in colturi fara apa sau fara mancare. Dar ma precipit. E suficient.